Mihai Nadin, profesor universitar în Dallas (Texas, SUA), crede că dascălii vor fi tot mai rari în şcolile viitorului. Elevii vor învăţa în schimb de la calculatoare şi prin experienţa directă.
Aproape necunoscut în România, a conferenţiat în toată lumea. Numele său e legat de cercetări în domenii care aparent nu au mare legătură unele cu altele: electronică, estetică, semiotică, ştiinţa computerelor. Ca profesor universitar (în Statele Unite) a fost unul dintre promotorii introducerii calculatoarelor în şcolile şi universităţile americane.
Trăieşte peste Ocean din 1980 şi a revăzut România în această toamnă pentru prima dată de la plecarea sa, găsind-o mult schimbată, nu întotdeauna în bine: prea multă reclamă stradală în Bucureşti, prea multe vile în Poiana Braşov. A pus la punct bazele unei noi discipline ştiinţifice, sistemele anticipatorii, care ar putea, în viitor, să „prevadă" marile „crize mondiale".
Aţi părăsit România în urmă cu peste trei decenii. Cum?
În circumstanţe relativ proaste... Căsătoria cu soţia mea, cetăţean american, a avut consecinţe de tot soiul. În 1978 am fost invitat pentru o conferinţă în Franţa. Mi-au dat drumul, doar în baza garanţiei pe care o reprezenta faptul că nevasta şi copiii (un băiat şi două fete - n.r.) rămâneau aici.
Soţia era cetăţean american, dar locuiaţi în România?
Noi chiar am vrut să trăim în România! Eu n-am avut dorinţa să emigrez şi soţia mea, din dragoste, era dispusă să trăiască aici. Doar pentru a ne căsători a fost nevoie să aşteptăm, timp de patru ani şi jumătate, o aprobare din partea autorităţilor comuniste! Dar acum, înainte de plecare, ne-am dus la plimbare (nu discutam asemenea lucruri în casă) şi ea mi-a spus: „Ştii că te iubesc, dar dacă te întorci, plec eu! Copiii nu au niciun viitor aici, pe tine te-au dat afară..." În Franţa mi s-a acordat apoi o bursă Humboldt, în