În mod normal, România şi Polonia ar trebui să fie ţări cît se poate de asemănătoare. Şi nu numai pentru că le leagă o prietenie întreţinută prin gesturi frumoase, mai vechi sau mai noi. România şi Polonia sînt cele mai mari ţări din flancul estic al NATO şi al Uniunii Europene. Interesul lor comun este legat de o Uniune Europeană puternică, în care instituţiile comunitare să predomine în faţa interguvernamentalului şi a deciziilor unilaterale ale statelor „mari“. Împreună, România şi Polonia pot juca un rol important în cadrul mecanismului de decizie european. În acelaşi timp, un eventual eşec al proiectului Europei integrate va face ca şi pentru România, şi pentru Polonia terenul să se încline ameninţător spre Răsărit. Ceea ce Polonia este în Nord, România este în Sud – o mare ţară de graniţă a NATO şi a Uniunii Europene, practic ultima frontieră a „Occidentului“, în faţa unui spaţiu „rus“ încă enigmatic şi vag ameninţător. România este la Marea Neagră ceea ce Polonia este la Marea Baltică.

Dar între România şi Polonia există un munte de deosebiri. În primul rînd, felul în care au reacţionat în faţa crizei. România se află printre statele membre lovite cel mai rău – Produsul Intern Brut a dat înapoi cu mai bine de 9 procente, în 2009 şi 2010, iar refacerea din 2011 este timidă şi ameninţată de revenirea crizei globale, profilată din ce în ce mai clar. Nicăieri în Europa, poate cu excepţia Greciei, măsurile de austeritate nu au fost atît de dure şi cu rezultate atît de puţin concludente. De partea cealaltă, Polonia afişează siguranţă de sine. Acum o lună, la Bruxelles, în cadrul unei conferinţe de presă susţinute împreună cu preşedintele Comisiei Europene, premierul polonez Donald Tusk le-a arătat tuturor o foaie de hîrtie pe care stătea scris: 4,3% J. Era creşterea economică a Poloniei din ultimul an. Şi un mesaj clar pentru Europa: Polonia ştie ce are de