Ies pe poartă, că mi-e poftă de praf. I-am simţit mirosul. A picurat un pic mai devreme şi până s-o găsi careva să exploateze minunea asta olfactivă, eu mă înfrupt din drumuri de câte ori mi-e dat. Casc ochii la şanţ, râd şi-mi pare rău că râd, dar n-am frână. Cum n-a avut nici bietu’ Oiu, Dumnezeu să-l ierte!

Cum venise el acum doi ani, tot la parastas, beat mort, şi nu mai ştiuse de unde se opreşte maşina. A proptit-o, până la urmă, tandru, număr în număr, în singura pe care o găsise dormind, bătrână şi cumsecade, pe şalele şanţului. Am ieşit să-l întâmpin, că apucase să strige la poartă, şi l-am întrebat ce s-a auzit. A dat din umeri. Nu putea vorbi. Mi-a pus cheile în mână şi, din ochi, mi-a arătat maşinile înamorate. Le-am despărţit. Fusese un sărut nefranţuzesc. Am dat să mă supăr pe el atunci, da’ n-am mai avut pe cine. Când m-am întors, dormea cu linguriţa de colivă-n poală.

S-a înserat bine şi nu mai am curaj să cobor la baltă, aşa că o s-o iau încet pe drum. Bine că nu mai plouă. Pot să trag în piept tot praful zvântat şi să mă mir iar cum de n-a izbit pe nimeni mirosul ăsta care mie-mi îndulceşte sângele. E devreme încă. Nu s-au culcat nici porumbeii popii. Şi nici n-au cum, amărâţii, în zgârceniile alea de lemn în care înnoptează. E sâmbătă. Sâmbăta morţilor. Lumea strânge de prin curţi paharele de ţuică şi de vin, mai aruncă o găleată cu apă pe ciment, mai zice două vorbe de răposatu’ şi se pregăteşte să intre-n casă. Pe drum, pustiu. Da’ nu mă duc nici eu departe, că nu ştiu bine satul.

O iau în dreapta, pe lângă biserică. E răscruce. Şi-atunci îi văd. Ba nu. Întâi le aud paşii. Sunt trei. În faţă, un bărbat mărunt şi puţin, călcând apăsat în pietre. La vreo trei metri în urma lui, femeia. Înaltă tare şi zdravănă aşijderea. Omoaică. Păşeşte ca o balerină cu entorsă. Mult în spatele ei, copilul. Ca de vreo şapte ani, dar nu sunt sigur