Câţi îşi vor mai fi amintind de rubrica intitulată astfel pe care a ţinut-o decenii la rând Virgil Ierunca la radio „Europa liberă“ şi în revistele exilului românesc? Rubrica lui Virgil Ierunca, „Antologia ruşinii“, strângea conştiincios mostre de declaraţii ale scriitorilor şi artiştilor români consacrate cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

Nu sunt sigur nici dacă expresia „cultul personalităţii" mai are vreun înţeles astăzi şi pentru câţi. A fost pusă în circulaţie de Nikita Sergheievici Hruşciov în Raportul secret de la Congresul XX al PCUS din 1956 şi se referea eufemistic la crimele lui Stalin. A fost ulterior extinsă la crimele altor lideri comunişti, precum Mao, Kim Ir Sen şi Ceauşescu.

Mulţi intelectuali l-au omagiat pe Ceauşescu

Cultul personalităţii dictatorului român a început la un sfert de veac după Raportul lui Hruşciov, în jurul lui 1970, de unde se vede că a fost o maladie cronică în regimurile comuniste. Numeroşi intelectuali români, unii marcanţi, au contribuit la cultul personalităţii lui Ceauşescu, scriind, cu ocazia zilei lui de naştere sau a altor aniversări politice, articole ditirambice. Unele formulări au devenit un soi de folclor, repetate aidoma de câte ori era nevoie şi de mai mulţi.

Lui Ceauşescu îi făceau desigur plăcere, pe măsura paranoiei lui. L-am surprins însă într-un rând „cucerit" de o declaraţie de un cu totul alt tip a unui tânăr poet, pe care îl primise împreună cu alţi membri ai Uniunii Scriitorilor, la cererea acestora, cum se spunea. Scriitorul cu pricina ţinea neapărat să vorbească, motivându-şi dorinţa prin faptul că nu dădea ochii toată ziua-bunăziua cu şeful statului. La care Ceauşescu i-a replicat că îi acordase două audienţe într-o singură săptămână.

„Aici m-aţi avut - a recunoscut poetul pe limba lui, care numai de lemn nu era -, că, de când mă văd atât de des cu şeful statului