În fotbal, diferenţa dintre o minge lovită bine şi aceeaşi minge lovită prost e de două mingi.
Într-un film suprarealist de prin anii 1970, cameramanul înainta cu aparatul din semiîntuneric, din spatele publicului care ţipa şi aplauda în delir o partidă de snooker disputată în plină lumină în centrul sălii.. Pe măsură ce omul cu camera îşi făcea loc printre chibiţii înfierbîntaţi ai clubului şi începea să se zărească pînza verde, surprinzînd în acelaşi timp şi chipurile marcate de încordare ale jucătorilor, spectatorii din cinematograf realizau că de pe masa de biliard lipseau bilele. Totul era o pantomimă, dar una foarte sugestivă.O pantomimă atît de bine regizată şi interpretată că nu-ţi dădeai seama imediat că tacurile loveau în gol.
Mi-am amintit de absurdul ingenios al acelei pelicule pentru că unul din cei doi snookerişti care se înfruntau într-o partidă decisivă semăna cu Bănel Nicoliţă.
Mai bine zis, Bănel şi felul în care el loveşte mingea mi-au amintit de acel film. Bănel e un fotbalist de toată lauda, atîta doar că bate beşica aiurea. Dacă după ce taie în lung şi-n lat tot terenul, mîncînd jeratic, n-ar trebui să i-o şi trimită unui coechipier, ar fi un fotbalist perfect. E campionul naţionalei, la jocul fără minge, şi omul în plus, cînd trebuie să bage gheata în ea.
Bănel n-a învăţat la vreme, în copilărie, cum să lovească mingea corect, conform cu legile fizicii compunerii forţelor, legi universale, valabile în toate sporturile cu balonul rotund. Tinerii ar trebui să înceapă şcolirea pentru cariera de fotbalist într-un club de biliard, unde un maestru să-i înveţe relaţia dintre tac şi bilă. Nu e foarte diferită de relaţia dintre picior şi minge. Bănel a plecat în meserie cu nişte reflexe proaste şi nu şi le-a mai ameliorat, fiindcă prima lecţie, dacă nu e învăţată cum trebuie, nu mai suportă revizuiri. Ca Bănel, lovesc brambur
