În sport mai cu seamă, în ciuda apelurilor forurilor internaţionale, rasismul şi xenofobia sunt la ele acasă.

Da, ne place să credem ca aici, la Cluj, aici în Ardeal, suntem mai deştepţi/ toleranţi/ civilizaţi/ (continuaţi cu orice altă calitate) decât românii de prin alte părţi. De multe ori suntem însă mult mai puţin decât ne pretindem. Iar din punct de vedere al xenofobiei, în general, dar mai ales în sport, nu suntem, din păcate, cu nimic mai prejos decât conaţionalii noştri de peste Carpaţi.

Am învăţat de pe când eram mici copii că dacă nu suntem cuminţi vom fi daţi la ŢIGANI, să ne ducă unde or şti ei. Adică ni s-a inoculat de când eram de-o şchioapă, fără niciun fel de premeditare, ci dintr-un simplu reflex mental al părinţilor, faptul că o etnie echivalează cu un neam de răufăcători.

De aici până la rasism şi xenofobie nu sunt mulţi paşi de făcut. În sport mai cu seamă, în ciuda apelurilor forurilor internaţionale, rasismul şi xenofobia sunt la ele acasă. Adversarii sunt „ţigani", „cioroi", dar şi „unguri spurcaţi", ca să citez dintr-un banner afişat recent de galeria lui „U".

În acest climat de duşmănie faţă de cei care nu sunt de aceeaşi limbă sau culoare cu noi, s-a întâmplat şi tragedia de la Giurgiu. Ţiganii, refuzaţi de societatea mainstream se retrag în cotloanele unei lumi paralele în care apartenenţa la un clan este echivalentă cu intrarea într-o elită. Putem spune şi acum, ca să ne păstrăm confortul psihic, că nenorocita întâmplare de la Giurgiu în urma căreia un baschetbalist american de culoare şi-a pierdut viaţa, este un caz izolat care a implicat nişte ţigani marginali de la Dunăre. Mă întreb, însă, cu cât suntem „civilizaţii" de noi mai buni decât ţiganii din clanul Butoane. Ce îl diferenţiază pe Ionuţ Adrian Tanasoaia, cel care l-a lovit pe baschetbalistul Chauncey Hardy, de autorul necunoscut al banner