Scriu cu parere de rau aceste randuri. In primul rand, pentru ca ele vizeaza un non-personaj, despre care ar fi fost mai bine sa nu vorbim deloc vreodata.
In al doilea rand, deoarece a scrie orice despre Elena Udrea, a vorbi despre existenta ei, indiferent in ce termeni si in ce sens, este din start o onoare infinita la care aceasta femeie nu ar fi ajuns in orice alta tara normala niciodata.
Ca ea considera ca inca nu a ajuns acolo unde-i este locul, ca se simta discriminata si nepromovata, asta e alta problema si ea tine mai degraba de limitele interioare ale personajului.
Incercand sa citesc presa astazi, nu stiu cum am ajuns sa fiu pur si simplu sufocat de o anumita prezenta. In fiecare ziar, pe site-urile tuturor televiziunilor si repetandu-se in toate paginile publicatiilor online de stiri, o multime de stiri despre Elena Udrea care debitase vrute si nevrute la Conventia Nationala a Organizatiei de Femei a PDL.
Tot felul de titluri - ba ca Elena Udrea vrea sa ajunga prim ministru, ba ca uitase numele ministerului unde lucreaza, cat de mandra e de tocurile sutelor de pantofi si tot felul de alte sfaturi pentru gasca de femei din partid despre ce si cum sa faca sa ajunga la functii "in care se fac bani".
Recunosc, unele lucruri inca ma socheaza. Oricat imi spun ca sunt mandrul locuitor al singurei tari unde nicio veste proasta nu mai poate ingrozi, pentru ca nimeni nu mai asteapta nimic bun, unele ziceri ale ministrului Dezvoltarii si Turismului intrec orice imaginatie.
Sunt aproape convins ca Elena Udrea se viseaza o doamna Peron a Romaniei si ca nici macar functia de premier nu i-ar stinge setea de putere si ambitiile, dar aceasta pretentie de Alba ca Zapada a politicii, cand stii ce stii ca ai facut, depaseste si ultima limita a oricarei decente.
A vorbi deschis de cum sa ajungi
