Pledează pentru respect faţă de artă ţi artişti şi spune că tot acest univers i-a fost înţelept şi frumos sfătuitor în dificilele încercări la care a supus-o viaţa.

Se grăbeşte să spună că pierd foarte mult oamenii care văd inutilă trecerea pragului unei galerii de artă, pentru că propria ei poveste este strâns legată de universul plastic. Şi-a petrecut copilăria cu nasul în schiţe şi desene naive, pe care le invada cu cele mai vii culori şi prin intermediul cărora căuta să să îi facă pe cei apropiaţi să înţeleagă că asta ar vrea să facă atunci când va fi mare. I-au ales însă alt drum. S-a conformat şi l-a urmat, iar când nici nu împlinise vârsta majoratului îmbrăca salopeta de muncitor la Fabrica de Avioane din Craiova, printre mii de angajaţi, încercând să prindă mersul lucrurilor la sectorul comenzi de zbor.

„Părinţii mei ori n-au avut timp să observe că iubeam pictura, ori n-au crezut că eu chiar îmi doream să urmez cursurile unei şcoli de artă, că altfel nu îmi explic de ce nu m-au îndrumat spre un liceu de profil“, povesteşte Angi.

Creionul şi pensula nu le-a lăsat din mână. Profesori i-au fost marile creaţii din arta universală. A făcut câteva reproduceri până când a îndrăznit să fie ea însăşi, asumându-şi stângăciile, liniile trase după cum i-a dictat ochiul sau culorile aplicate după pofta inimii.

„Culorile vin din suflet, iar ele vorbesc despre noi, despre felul nostru de a fi, despre starea în care ne găsim la un moment dat, despre bucurie şi necaz, despre fericire şi amărăciune“, se confesează pictoriţa. Tragedia pe care a trăit-o acum 14 ani, când şi-a pierdut primul soţ, Costel Mitroi, în accidentul aviatic produs pe Aeroportul Craiova în vara lui 1997, a adus-o şi mai aproape de artă.

Prima lucrare în culori atât de reci cum n-a mai folosit de-atunci, a fost şi cea care le-a adus pe Angi şi fiica sa Alexandra, acum absolven