Foto: Thinkstock În primăvara anului 1790 un ziarist londonez, Richard Steele, se declara surprins de comportarea unui amic pe care îl vizitase pe la ora 8 seara. Acesta era în pat, pregătit pentru o noapte liniştită. Îşi luase masa de seară în jurul orei 6 şi l-a anunţat pe Steele că va lua prânzul pe la ora 12 a zilei următoare. Surprins, ziaristul vorbea despre prietenul său, un modest membru al nobilimii rurale, ca despre un om care păstrează cu sfinţenie obiceiurile predecesorilor săi, neschimbate de la 1066, de pe vremea lui Wilhelm Cuceritorul.
Dar în Europa apuseană începuse de câteva decenii un proces de nocturnalizare a vieţii sociale. Aşa ne asigură Craig Koslofsky, un distins istoric şi sociolog, autorul unui volum cu titlul: „O istorie a nopţii la începuturile Europei moderne”. Noaptea nu mai era dedicată exclusiv somnului. Era începutul unei revoluţii invizibile şi tăcute.
Secolul al XVI-lea avea să accentueze legătura dintre noapte şi păcat, numind-o, în cuvintele lui Edmund Spenser: „mama tristeţii, sora morţii şi dădaca tuturor grijilor”. Mai apoi, Hans Sachs avea să-l laude pe Luther, care a trezit poporul din întunecimea superstiţiei. Thomas More a răspuns acestei insulte asociindu-i pe luterani cu „noaptea neagră a ereziei”. Vorbe grele.
Ciudat, faimosul manual de vânătoare a vrăjitoarelor, „Malleus maleficarum”, publicat în 1486, nu face mare caz de legătura dintre noapte şi tot ceea ce este rău. Peste un secol însă, Peter Binsfeld, episcopul de Trier, era ferm şi peremptoriu în afirmaţia sa privind relaţia diavol – noapte. Tot ce era bun, cum ar fi ceremoniile, celebrele turniruri ale cavalerilor, procesiunile, paradele triumfale, se petrecea ziua. Şi regii, de pildă Henric al III-lea al Franţei, se culcau devreme, puţin după ce se lăsa întunericul.
Domnia lui Ludovic al XIV-lea a adus ceva cu totul nou, distracţiile noc
