Părinţii noştri s-au născut la ţară. (Vorbim de majoritate aici, nu de excepţiile celor trăitori de generaţii în cîte-un mare oraş.) Visul lor, însă, a fost să ajungă în metropolă şi să muncească altfel decît lucrînd pămîntul.

Prin cooperativizare, acesta oricum nu mai era al lor. După război comunismul le distrusese părinţii, luîndu-le baza existenţei şi obligîndu-i să presteze pentru popor; de fapt, pentru Stat. Dar acelaşi comunism îi vrăjise pe urmaşi, promiţîndu-le tuturor celor cuminţi un loc de muncă în oraş, un apartament şi apă caldă la robinet.

Aşa s-a construit la noi socialismul, cu foşti copii de ţărani, urbanizaţi şi (auto)integraţi în ritmuri de producţie industrială. Tatăl, fie el mezinul, medianul sau cel mai mare dintre cei şapte fraţi, şi-a dorit să scape de sărăcia pe care şi-o amintea bine, de pămîntul bocnă iarna şi vara, de bălegarul pe care trebuia să-l întoarcă, de chirpiciul din care le era făcută casa. El a visat şi a obţinut incredibil de repede o locuinţă a sa (tot a Statului, dar cu numele lui pe uşă) şi un serviciu. Pentru asta, a învăţat şi a muncit cu un entuziasm de neregăsit la o altă generaţie. Părinţii noştri de pămînt, care în copilăria rurală se sculau cu găinile şi spărgeau cu toporişca apa îngheţată în găleată, sînt în fond cheagul socialismului autohton. Cei care s-au muncit pentru el şi pentru noi toţi, împingînd lucrurile, făcînd sistemul să meargă – cît a mers. Tot ceea ce ei şi-au dorit odată s-a materializat. Iar pentru fantasmele suplimentare s-au zbătut şi mai mult, de dragul progeniturii. Las’ să aibă asta mică tot ce n-am avut eu: să mănînce banane, să facă meditaţii la franceză, s-o dăm la balet. Hai să-i luăm puştiului o minge ca lumea de piele; ştii cu ce jucam noi fotbal pe maidan? cu un ghem de cîrpe...

Noi, copiii de asfalt, am fost o generaţie foarte răsfăţată şi norocoasă. Părinţii