„Ia să auzim ce are de spus şi domnişoara!” Invitaţia a venit după ce ascultasem zeci de minute, în lungul drum cu trenul de la Bucureşti la Craiova, pledoaria acestui domn trecut de 60 de ani, inginer pensionat de curând de la Electroputere, care le explica celor din jurul lui cum stă treaba cu Guvernul şi investitorii.
„Domn’ne, sunt de groază ăştia! Cum să laşi ditamai compania să plece aşa, fără să faci nimic?! Şi vă spun eu: cum şi-au luat ăştia de la Nokia catrafusele, o să şi le ia şi Fordul, că nu sunt în stare să le facă nişte amărâte de drumuri. Copiii noştri unde să mai lucreze?”, a spus răspicat, cu ochii aţintiţi spre mine.
Numele americanului fondator al industriei de automobile din Statele Unite mi-a picat greu. M-a dus cu gândul la secretomania instituţionalizată a fordiştilor şi răspunsul tras la indigo la fiecare dintre întrebările pe care le-am adresat în ultimii doi ani reprezentanţilor acestei companii: „Nu comentăm acest aspect. Ford îşi păstrează angajamentele asumate pentru fabrica din Craiova”. Neoficial, Ford îmi reproşa lipsa de sprijin faţă de această companie, gata să ofere oltenilor mii de locuri de muncă, şi orice informaţie apărută în ziar era interpretată apoi ca un raid asupra americanilor.
Fordiştii nu s-au ţinut până acum de cuvânt. Nu numai că nu au ajuns la 7.000 de angajaţi la Craiova, aşa cum anunţaseră la preluarea fabricii de automobile, dar au mai şi „rărit” personalul. Dacă în 2008, numărul salariaţilor în fabrică era de 3.900, astăzi în uzină mai vin la lucru doar 3.500 de oameni, ceilalţi fiind fie pensionaţi, fie daţi afară din motive disciplinare.
La Salonul auto de la Frankfurt, vicepreşedintele Ford Wolfgang Schneider a declarat chiar că recrutările vor începe în 2013-2014, iar uzina va număra 5.000 de salariaţi abia în 2015. Strategia cel puţin suspectă privind resursele umane e în contin
