N. Grigorescu / Foto: Autor: Carol Popp de Szathmari/Colecţia Muzeului Memorial „N. Grigorescu” Câmpina Oare cât merită un artist pentru o operă măreaţă ce leagă generaţii?
În 1877 România a fost într-un demn moment de mândrie, tânără ţară independentă! Românii trăiau o grozavă euforie şi-şi priveau fericiţi viitorul. Una din distracţiile românilor din acea vreme era vorba. Se adunau pasionaţi să asculte cuvântări, discursuri, opinii liber exprimate. „Se grămădeau la un simpozion.” În vremea aceea nevoile oraşului, plănuirea construcţiilor, discutarea mijloacelor a îndrepta relele se făceau în dezbateri populare. A fost forte momentul de vibraţie patriotică adevărată şi nobilă a românilor cel mai puternic al României moderne.
Locuitorii Bucureştiului în această „beţie” patriotică, plină de sinceritate, aveau propuneri de înfrumuseţare a Capitalei „de-a fi bine şi frumos pentru noi toţi”. Şi, uite-aşa, la un an de la cucerirea Independenţei, „locţiilorul de primar” care era numit în glumă „locotenentul de primar”, pe numele lui Ion Procopie Dumitrescu, a propus ca un mare tablou care să amintească de Victoria Independenţei să urce pe peretele sălii de şedinţă a Primăriei. Dar cine să facă pictura? Cine altul decât Nicolae Grigorescu, atât de lăudat şi de apreciat, talentat şi care a mai şi fost pe câmpul de luptă, însoţind oastea română, făcând schiţe, crochiuri, desene pentru tablourile viitoare.
Un prieten, doctorul Sergiu, s-a oferit să facă tranzacţia din partea primăriei. Ca un artist ce se respecta, Nicolae Grigorescu a cerut 10.000 de lei. Sumă importantă. Tabloul urma să aibă 3 metri lungime şi să fie ori atacul de la Smârdan, ori bătălia de la Rahova.
– 10.000 de lei?
– Poate că e mai bine să propunem un concurs şi, cel mai bine....
Mai începuseră şi intrigile şi intervenţiile lăturalnice, după obiceiul statornicit la noi.
