Fără a intra în corul bocitoarelor negre privind actuala criză, trebuie să recunoaştem că din ce în ce mai multe semnale arată că valul doi al crizei va fi mult mai “înalt” şi mai periculos decât cel din 2008. Cum se poate imuniza România împotriva efectelor negative ale contagiunii incertitudinilor din Zona Euro?

Este necesar ca România să găsească “poziţia perfectă” sub acest val şi să iasă din el fără “stricăciuni majore”. În plus este necesar ca principalii decidenţi de politici macroeconomice (preşedintele Băsescu şi guvernatorul BNR, acad. Mugur Isărescu) să “simtă” valul, să “empatizeze” cu vibraţiile lui încă din perioada de formare a acestuia, în largul mării.

Acest deziderat este dificil de realizat. România – ca de altfel multe ţări din UE – este prinsă între ciocan şi nicovală. Rămânerile în urmă istorice în ceea ce priveşte reformele structurale, mentalitatea predominantă neconformă creşterilor de productivitate şi competitivitate, riscul ridicat de volatilitate al efectelor positive ale planului de ajustare fiscală, rezistenţa la reforme în sectoarele de sănătate şi învăţământ dar şi riscul ridicat al reînvierii populismului pe măsura apropierii alegerilor sunt grave şi împietează puternic asupra deciziilor macroeconomice, limitând la maximum marja de manevră.

Deşi suntem la mai mult de 2 ani după semnarea acordului cu FMI, reglarea fină este departe de a fi considerată etapa în care ne aflăm în ceea ce priveşte combinaţia optimă de politici macroeconomice. Deficitele persistente din sectorul public de pensii şi sănătate, arieratele immune parcă la orice terapie aplicată, pierderile consistent înalte ale companiilor de stat şi lentoarea reformelor structurale ne macină puternic optimismul cu privire la viitorul imediat şi pe termen mediu.

Totuşi, un scenariu şoc, bine gândit şi aplicat raţional, poate fi pus în operă pentru ca R