Declansata in 2008 intr-una dintre cele mai dinamice economii ale lumii , criza financiara extinsa in mai toate tarile dezvoltate ameninta cresterea si stabilitatea sociala si scoate la iveala probleme structurale in managementul riscurilor care s-au globalizat o data cu integrarea pietelor. Guvernele tarilor afectate au raspuns prompt prin a sustine financiar pierderile bancilor si companiilor de interes national, dar asa cum era de banuit, criza bancara a fost urmata de o criza profunda a datoriei publice a carei dimensiune a fost si ramane greu de estimat.
Uniunea Economica si Monetara a carei arhitectura a fost gandita de Jacque Delors cu scopul de a armoniza economiile spatiului Euro se confrunta astazi cu un tsunami financiar cu Grecia, Portugalia si Spania in linia intai, ridicand intrebarea legitima ce anume nu a functionat in Pactul de Stabilitate si Dezvoltare propus de Ministrul German de Finante Theo Waigel in 1990 si adoptat de 17 State membre in 1997.
Fara indoiala, tarile care astazi risca intrarea in incapacitate de plata si falimentul au operat ani de zile in afara parametrilor de securitate fiscala stabiliti de Pactul de Stabilitate si Dezvoltare potrivit caruia deficitul bugetar trebuie sa ramana sub 3% din PIB, iar datoria publica sa nu depaseasca 60% din PIB, situatie pe care Banca Centrala Europeana nu a sesizat-o la timp.
Criticat de la inceput pentru rigiditatea conditiilor impuse, Pactul de Stabilitate si Dezvoltare si reforma sa se afla incepand din Martie 2011 pe primul loc pe agenda de lucru a Consilului European al Afacerilor Economice si Financiare, care intentioneaza reglementarea de sanctiuni si monitorizarea atenta a Statelor membre, dar prejudiciul este deja creat, iar increderea cetatenilor Europei in stabilitatea financiara a zonei Euro profund afectata.
Inainte ca Guvernele, bancile centrale, politicie
