Votul României, alături de SUA şi Germania, împotriva cererii Palestinei de a deveni stat membru al UNESCO este semnul consecvenței față de principiul nerecunoaşterii secesiunii de tip Kosovo și față de alianța cu SUA.
După ce a refuzat recunoașterea declarației de independență a Kosovo, pe motiv că autodeterminarea prin secesiune sau la capătul unei confruntări se obține prin negocieri între părțile având interese vitale în concurs și implicate direct în conflict, România nu ar fi putut proceda altfel cu Palestina. Totodată, cât timp România se găsește în parteneriat strategic cu SUA și dorește o relație strategică cu Germania și Israelul, este firesc să fie alături de acestea în deciziile strategice. Așa ar fi votat și dacă ar fi fost membru al Consiliului de Securitate. (De fapt acesta ar fi trebuit să își spună cuvântul înainte de UNESCO.) Abținerea nu era o soluție, ci doar lipsă de caracter. Or lipsa de caracter nu naște încrederea – bază a relațiilor internaționale – ci disprețul.
Principii şi alianţe
De ce nu a fost România alături de SUA și în chestiunea kosovară? Pentru că atunci când principiile și alianțele sunt în opoziție, prioritate trebuie dată principiilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât în concurs au fost interese strategice românești cu interese doar tactice americane.
Ar rezolva, însă, acordarea calității de membru, adică recunoașterea Palestinei ca stat independent, problema palestiniană? Dreptul la existență a unui stat palestinian a fost deja admis. Exercitarea lui presupune existența unui teritoriu cu hotare precise, a unei conduceri politice legitime și nedisputate, precum și a unei organizări sociale de natură a garanta integrarea armonioasă a entității statale autodeterminate în ordinea mondială. Or, dacă în legătură cu ultimul aspect s-au făcut progrese, primele două sunt încă obiect de controversă.
