Campionatele din spaţiul ex-sovietic au devenit o ţintă preferată de transfer pentru jucătorii şi antrenorii români. Au trecut de mult vremurile în care un transfer „afară” însemna în majoritatea cazurilor o experienţă în Occident.
Ca exemplu, niciodată după Revoluţie nu s-a întâmplat ca prima ligă spaniolă să fie lipsită de stranieri români. Este însă realitatea sezonului 2011-2012, una în care fotbaliştii autohtoni par să fie mai atraşi de estul Europei decât de vest.
Drumul a fost deschis la începutul anilor 2000, când priveam la Daniel Florea sau Marian Aliuţă ca la nişte aventurieri care înfruntă necunoscutul. Cei doi au provocat apetitul pentru români al ucrainenilor de la Şahtior, grupare la care fac istorie în prezent Mircea Lucescu şi Răzvan Raţ. Bineînţeles, prima explicaţie e de natură financiară, petro dolarii investiţi de magnaţi precum Rinat Ahmetov făcând ca echipa din Doneţk să se bată de la egal la egal cu marile forţe ale Europei.
Lăsându-i însă la o parte pe „milionarii" Lucescu şi Raţ, prima ligă ucraineană a fost mereu atractivă atât ca rampă de lansare spre fotbalul din Vest (vezi cazul lui Ciprian Marica), cât şi ca soluţie de avarie la final de carieră (foştii stelişti Paraschiv şi Neaga au fost coechipieri la Volin Luţk în stagiunea trecută). Mai mult, din punct de vedere al salariilor oferite, un contract la o echipă din subsolul clasamentului în Ucraina rivalizează oricând cu sumele oferite de „granzii" României, lucru de care se bucură acum Buta, Izvoranu, Şoavă sau Burdujan, care câştigă între 100.000 şi 200.000 de euro pe an.
Moscova ne refuză
În ceea ce priveşte campionatul Rusiei, diferenţa e că prima ligă este una mult mai echilibrată, iar echipe considerate mici, precum Kuban Krasnodar, cumpără jucători cu patru milioane de euro (Lacina Traore), în timp ce antrenorul Dan Petrescu câştigă peste un milion
