Declaraţie de manual a ultimului demnitar român prins în flagrant de luare de şpagă: De un’ să ştiu eu că în punga aia erau obj de mii de lei? Am crezut că e o sticlă de whisky. Frumu­se­ţea extraordinară a prezumţiei de nevinovăţie în această speţă e că poţi să ţi-l imaginezi pe domnul secretar de stat Silviu Bian ajungând acasă cu chef să ia un gât de ceva bun şi apucându-se să zbiere: Nemernicilor! Cum dracu’ să beau 80.000 de lei?

Vorbele de la început, deşi au fost emise prin gura secretarului de stat Bian, aparţin în totalitate sub­conş­ti­en­tului colectiv al barosanului din administraţie. Barosanul-tip din administraţie ştie că whisky-ul nu e şpagă: este un gest, o atenţie, dovada elementară că omul se simte şi îl recunoaşte de jupân. Să-l umfli pe şeful român pentru aşa ceva ar fi o eroare judiciară gravă: la câte vapoare de sticle s-au dat, ţara asta ar fi condusă de zeci de ani numai din arest. Deci, misiunea procurorilor nu e uşoară. Ei nu trebuie să demonstreze că Bian a luat, ci că ştia că ia ceva fără dop.

Am aflat deci că s-a luat din greşeală. E clar însă că, de dat, s-a dat cu intenţie, din moment ce amploaiaţii din Braşov au pus mână de la mână şi au chemat procurorii. Dar de ce să facă funcţionarii români una ca asta, când legea îi apără de şeful cel rău şi le dă drepturi de inspiraţie SF şi UE? Răspunsul simplu este ăla dat la DNA: ca să nu zboare. Răspunsul mai detaliat e că şefii de genul celui săltat sâmbătă şi-au păstrat dreptul de viaţă şi de moarte profesională asupra funcţionarului. Dacă ai supărat unul d’ăsta – cu funcţie la stat şi vicepreşedinte de organizaţie la partid – nu-ţi rămâne decât să hibernezi până la următorul ciclu electoral. Şi ştiinţa n-a ajuns încă atât de departe.

În aceste momente grele pentru omenire, când până şi occidentalii ies să-şi dea foc la instituţiile vinovate de criză, iar pre