Foto: Mircea Struteanu Una dintre recentele apariţii de carte de la Polirom (şi unul dintre titlurile pe care mizează editura în această toamnă editorială) este romanul „Matei Brunul”, apărut sub semnătura prozatorului şi scenaristului român Lucian Dan Teodorovici.
Tema romanului a stârnit deja diferite reacţii. Pe de-o parte, lehamite vizavi de un regim despre care s-a scris şi vorbit poate prea mult. Iar pe de altă parte, de interes, curiozitate sau indignare despre o periodă care a marcat destine, a însingurat vieţi, a uciş minţi, a distrus repere şi a schimonosit conştiinţe.
„Matei Brunul” este o naraţiune despre spaţiul concentraţionar comunist al anilor ’50, despre victime şi torţionari, despre însingurare ca mijloc de autoapărare în faţa adversităţilor unei societăţi poliţieneşti care domină individul şi îi supraveghează fiecare clipă a vieţii. Despre un artist păpuşar care devine din mânuitor, mânuit. Un păpuşar transformat în papuşă. Fără trecut şi fără viitor. Fără conţinut. Doar o carcasă în interiorul căreia componentele vitale au fost dezactivate.
Jurnalul Naţional: Ce v-a determinat să abordaţi acest subiect?
Lucian Dan Teodorovici: E o temă care mă frămîntă de ani buni, prin urmare, mi-ar fi dificil să dau o singură explicaţie pentru abordarea ei. Probabil cea mai importantă e aceea că, la nivel de idee, cunoaştem cu toţii asta, trebuie să ştii de unde vii ca să poţi alege direcţia în care vei merge. Sună simplist, deloc spectaculos, dar e cât se poate de adevărat: dacă n-ai memorie, n-ai nici repere. Personajul meu central, Brunul, e lipsit de memorie. Asta ar putea fi o cheie de lectură şi, mai ales, cea mai bună explicaţie pentru abordarea de către mine a subiectului.
Cine este, de fapt, Matei Brunul?
Un om prins de istorie şi târât de ea. Un păpuşar care a uitat să-şi conducă păpu
