Toată lumea ştie că în centrul Iliadei lui Homer stă „mânia lui Ahile“. Dar care este sensul acestei mânii teribile, cântată de peste 2.800 de ani? Dacă ar fi fost vorba numai despre cearta a doi războinici înfumuraţi – Ahile şi Agamemnon –, poemul lui Homer ar fi fost de mult uitat. În fundalul acestei mânii şi dispute, există însă ceva etern, care ne preocupă şi azi: un conflict politic insolubil în esenţa sa, care poate fi formulat pe scurt astfel: cine trebuie să conducă?

Sunt două caractere al căror conflict produce drama – Ahile şi Agamemnon. Primul este fiu de zeiţă şi este cel mai puternic şi mai brav dintre războinicii ahei, veniţi să cucerească Troia. E un super-erou, fără de care pare imposibil de obţinut victoria. Ahile este tipul individului dăruit cu un talent special, excepţional, invidiat de mulţi pentru acest talent, dar incapabil de unul singur să realizeze ceva măreţ. Când, jignit de Agamemnon, se retrage la corturi şi e pe punctul să părăsească Troia, Ahile ştie că îşi risipeşte darul şi că, dacă pleacă acasă, va trăi restul vieţii ca un om de rând, lipsit de faimă şi meritând dispreţul contemporanilor şi uitarea urmaşilor. Aşadar, Ahile de unul singur este neputincios. Fireşte, el a fost jignit de Agamemon care i-a luat-o pe Briseis, captiva pe care aheii i-o dăduseră drept răsplată pentru luptele anterioare. Dar de fapt episodul cu Briseis e mai mult un pretext. Ahile vrea mult mai mult decât recuperarea fetei şi o indemnizaţie onorabilă. Homer indică acest lucru, atunci când face ca ambasada trimisă de Agamemnon la Ahile, formată din Nestor, Odiseu şi Fenix, pentru a obţine reconcilierea, să eşueze. Ahile vrea puterea supremă peste ceilalţi greci, deoarece crede că, graţie însuşirilor lui, o merită. E ros de resentiment şi umilit de faptul că el, cel mai bun dintre toţi, rămâne totuşi supusul lui Agamemnon. O spune chiar acesta din