Faptul că există o disproporţie între tine şi erou, că tu eşti un om oarecare, iar el o lumină, un meteor nu are importanţă în identificare.

Literatura, în special cea epică, narativă, dramatică, nu este numaidecât mare, ci doar citibilă prin aceea că provoacă identificări. Nu este singura raţiune a actului de a citi, dar în orice caz una majoră, aceea că tu, cititor, constaţi sau îţi descoperi prin lectură asemănarea cu eroul povestirii de care iei cunoştinţă. Sau te proiectezi în situaţia romantică sau tragică pe care nu ai trăit-o, dar o trăieşte personajul, iar tu ai putea odată să fii confruntat cu ea. Mai preţios este însă faptul că tu însuţi, confruntat cu împrejurări excepţionale, îţi aminteşti de lecturile de altădată. Incertitudinile, deruta, angoasa, simpla depeizare îşi găsesc atunci sprijin şi vindecare în reamintirea sau recitirea unor opere literare. Literatura este un suport, imbold pentru viaţă.

Am avut de multe ori prilejul să verific aceste teze. Și în calitate de psihiatru, ascultând ce spuneau pacienţii mei despre cărţile pe care le citiseră, în relaţie cu împrejurări de viaţă prin care treceau, dar şi personal, în situaţii problematice. Sunt convins că dacă nu ar exista literatura am fi lipsiţi de un instrument puternic contra dezorientării.

Iată, de pildă, exilul. Exilul este o călătorie departe de locurile pe care le locuieşti sau de cele în care te-ai născut. Propriu exilului este că întoarcerea în ţara natală, deşi dorită, este deocamdată imposibilă. Două forţe se manifestă, una te ţine departe, alta te atrage. În viaţă am fost confruntat cu condiţia exilului, iar unul dintre mijloacele prin care am combătut inconfortul situaţiei a fost să-mi aduc aminte de Odiseea lui Homer, să o recitesc, din nou şi din nou.

Faptul că există o disproporţie între tine şi erou, că tu eşti un om oarecare, iar el o lumină, un mete