Urmam, de fiecare dată când puteam, îndemnul de a citi autori, şi nu cărţi disparate.

Nu am avut niciodată, copil fiind, senzaţia că trebuie să mă împingă cineva de la spate ca să citesc. Am luat cărţile la rând, de când am putut citi - fără să fiu un copil-minune, nu am început să citesc la patru ani şi nici să compun texte complexe la şase -, dar ştiu că am făcut-o cu plăcere şi niciodată stăpânită de acea senzaţie a imperativului pe care o aveam, de pildă, când făceam lecţiile de vioară sau trebuia să-mi repet studiile, gamele şi poziţiile. De altfel, cred că neplăcerea mea legată de acel instrument pe care iubesc să-l ascult acum, dar pe care îl priveam cu atâta furie pe la opt-nouă ani (de aceea am o înţelegere complice pentru uşoara exasperare pe care o citesc uneori în glasul fetelor mele când le trimit să repete la pian, fără ca aceasta să mă determine totuşi să renunţ...) face parte din reţeaua nevăzută de argumente, interioare şi exterioare mie, care au pledat în favoarea refugiului în cărţi.

Prima lectură consecventă - în sensul călinescian al termenului, rămas în mintea mea de copil de când tata mi-a explicat ce înseamnă să citeşti cu adevărat nu o carte, ci un autor, şi nici măcar un autor, ci o literatură - a fost, ca a oricărui alt copil de vârsta mea, Jules Verne şi cele 35 de volume apărute în acea vreme, citite uneori la lumânare - intrasem în distracţia ceauşistă a anilor ´80 -, alteori cu spatele lipit de un calorifer care se încăpăţâna să rămână rece.

Au venit apoi multe altele, strecurate prin noianul de lecturi obligatorii din gimnaziu - uneori total nerelevante, alteori pur şi simplu imposibil de înghiţit. Urmam, de fiecare dată când puteam, îndemnul de a citi autori, şi nu cărţi disparate. Stând turceşte în mijlocul biroului tatei, o cameră tapetată cu cărţi, alegeam raftul cu „englezi“ sau cu „francezi“ (mai târziu cu