Depeşa Gabrielei Bârsan descrie reţeaua extrem de complicată a traficului de influenţă şi corupţiei în magistratură.

Anticorupţia pare a fi un război pierdut. Asta deşi asistăm, în ultimii cinci ani în special, la tot mai multe cazuri de „rechini“ căzuţi în plasa DNA, la tot mai multe dosare şi trimiteri în judecată cu, premieră în materie, nume grele de politicieni şi funcţionari chiar de la putere. Războiul cade însă pe umerii a doar două instituţii – DNA şi ANI – şi a unei tot mai rarefiate părţi a societăţii civile, o mână de ONG-uri a căror voce aproape nu mai are relevanţă în faţa contraofensivei generale.

Pe măsură ce zornăitul de cătuşe tulbura mai abitir bunăstarea şi tihna inculpaţilor, s-au dezvoltat şi anticorpii: parlamentarii reiau sistematic asaltul asupra DNA şi ANI cu scopul declarat de a le desfiinţa sau a le face inofensive, judecătorii tărăgănează procesele până la prescrierea faptelor ori dau pedepse rizibile sau cu suspendare, atunci când pur şi simplu nu-i exonerează de răspundere pe corupţi. Dar nu acesta e pericolul cel mare, în fond, există întotdeauna speranţa că instituţiile, parlamentele, statul, până la urmă, pot fi reformate, cândva în viitor, ci generalizarea mentalităţii că orice faptă îşi pierde caracterul penal, dacă aparţii unui sistem, unei caste, oricare ar fi ea. Apare astfel o cultură penală, în care răul, în sens etic şi legal (hoţie, mită, minciună, trafic de influenţă etc.), este minimalizat sau chiar transformat în bine, în situaţia în care coruptul este parte a unei comunităţi, datoare şi având pârghiile să îl apere în faţa legii.

Cazul soţilor Bârsan este emblematic în acest sens. Doi judecători, de cel mai înalt rang posibil, Gabriela Bârsan la Înalta Curte, Corneliu Bârsan reprezentând statul român la CEDO, nu se apără cu legea în mână, aşa cum ar fi de aşteptat, ci apelând la casta din care fac