Dacă un simplu cetăţean - şi nu Şerban Huidu - comitea un accident soldat cu trei morţi, şeful Poliţiei Rutiere din România se mai transforma în avocatul şoferului aflat în culpă?
Iată întrebarea care nu-mi dă pace de duminică seara, când pe site-ul cotidianului "Gândul" am citit cinci presupuneri ale comisarului şef Lucian Diniţă, şeful Direcţiei Poliţiei Rutiere din Poliţia Română, în cazul Huidu. Ipotezele lui Diniţă erau, în ordine - căci ordinea se va dovedi importantă în cursul zilei de luni - derapajul, intrarea într-o depăşire neregulamentară pe contrasens, intrarea, pur şi simplu, pe contrasens, "tăirea" curbei - metodă folosită de unii şoferi pentru a reduce timpul în care parcurg o curbă - şi defecţiunea tehnică a autoturismului.
Comisarul Diniţă nu este şeful balerinilor din România. Când a enunţat cele cinci ipoteze ştia foarte bine mărcile maşinilor implicate în accident. Nu pot crede că maimarele Poliţiei Rutiere a invocat, sec, cu bună credinţă, drept primă cauză a accidentului, derapajul unui Mercedes 4 X 4 pe o şosea umedă, fără zăpadă sau polei. Dacă voia să fie crezut, ipoteza corectă ar fi fost "viteză deosebit de mare, soldată fie cu pierderea controlului maşinii, fie cu derapajul acesteia". Ipoteza a doua este corect formulată: e posibil, în lipsa declaraţiei şoferului aflat în culpă, să presupui intenţia acestuia de a depăşi coloana din faţă. Materializarea intenţiei se putea face doar prin intrarea pe contrasens, neregulamentară, fiindcă în zona respectivă linia continuă despărţea sensurile de circulaţie.
Cea de-a treia ipoteză e greu de tradus, "intrarea, pur şi simplu, pe contrasens", fără menţionarea unei cauze anume, fiind necredibilă. Ca şi în cazul derapajului, comisarul Diniţă ştie că bolidul lui Huidu aproape că se conduce de unul singur, că are un sistem electronic de asistare a deplasării, iar aces