Cei care vor să-l trezească la viaţă ar trebui să ia aminte lecţia sovietică a acestei demonii istorice, comunismul: atât liderii iniţiali, cât şi „tovarăşii de drum“ sfârşesc prin a fi sacrificaţi de cei mai buni dintre tovarăşii lor.

„Comunismul a fost o formă de resentiment“ – este propoziţia cu care debutează primul eseu, Despre comunism: o religie seculară, al cărţii lui Vladimir Tismăneanu, Despre comunism. Destinul unei religii politice (Humanitas, Bucureşti, 2011). Ridicarea unui afect la scara istoriei este decelat în carte nu numai cu privire la personalitatea funciar megalomană a dictatorilor precum Stalin, Mao, Hitler, Pol Pot sau Ceauşescu, ea vizează deopotrivă şi un mecanism ideologic productiv şi o gesticulaţie politică emblematică, în care ura şi resentimentul devin instrumentele aservirii totalitare, luptei de clasă şi discriminării individului pe baza apartenenţei sale la o clasă sau la o rasă.

Cu toate acestea, resentimentul reprezintă doar un epifenomen, o expresie a ceva mult mai profund care articulează sistemele totalitare, o formă deturnată, perversă de religios, o mutaţie gravă a lui. În retorta alchimiilor ideologice desfăşurate în rama istorică a secolului XX, religiosul şi politicul realizează o formă unică de fundamentalism totalitar, o mutaţie spectaculoasă şi malefică a religiosului într-un organism autosuficient, sectar reprezentat de Partidul şi Liderul Maxim. Dacă politologul deconstruia critic într-o altă carte, Despre 1989. Naufragiul utopiei, dimensiunea utopică a comunismului, în cartea de faţă el se ocupă de dimensiunea răului totalitar având ca expresie o instrumentare malefică a sferei religiosului întru crearea unui proiect antropologic de o anvergură fără precedent: omul nou. Pentru Vladimir Tismăneanu, analiza comunismului ca „religie seculară“ sau „antireligie“ focalizează atât formula sectară de funcţio