Dacă ar fi să numesc o calitate a celor care ajung să conducă în lumea mare a politicii, una fără de care nu pot să reuşească, indiferent de condiţii sau de alte componente ale succesului, atunci aş spune fără ezitare: capacitatea de conectare.
În democraţiile clasice, este vorba despre "branşarea" liderului la aşteptările, speranţele şi nevoile categoriilor de alegători de la care aşteaptă votul, ceea ce-i defineşte poziţionarea în spaţiul politic şi liniile de forţă ale discursului electoral. Exemplul meu favorit este Margaret Thatcher. Omul politic care a început şi nu a încetat niciodată într-o carieră la vîrf de peste trei decenii să bată la porţile caselor din circumscripţia în care candida ca deputat şi să explice cu creionul în mînă, cum, de ce şi prin ce mijloace viitorul guvern al conservatorilor va aduce un plus de bunăstare în căminul respectiv. Nu a ratat niciun mandat, în aceeaşi circumscripţie, pe metoda "cîştigătorul ia totul", mai bine de 30 de ani!
Pentru "democraţiile mediatice", esenţială este conectarea liderului la "publicurile" sale, prin intermediul diferitelor canale de comunicare. Strategia este ceva mai complicată şi cere, dincolo de alte calităţi, o doză importantă de farmec personal, putere de seducţie a mulţimilor, dar şi lipsa totală de scrupule, necesară pentru a spune convingător, de fiecare dată altceva, altfel, ba chiar pe dos, dacă publicul este cu totul altul decît cel de ieri! Este epoca şi soluţia "politicienilor actori".
În sfîrşit, în democraţiile de astăzi, capacitatea de conectare a liderilor nu mai este doar o calitate personală, ci o adevărată funcţie tehnologică, dezvoltată şi pusă în operă de echipe largi de agenţi şi manageri electorali, de la comentatori şi formatori de opinie plătiţi, pînă la echipe de mesagerie electronică, ori de creare a "evenimentelor" pe reţelele de socializare. Cine doreşte să
