Cele două noţiuni reflectă în mod tacit o anumită filosofie a istoriei şi nu pot fi înţelese decât în raport cu modernitatea şi cu liberalismul, filosofia politică a modernităţii.

De la Revoluţia Franceză încoace, semnificaţia poziţionării la stânga sau la dreapta pe axa imaginară a scenei politice s-a alterat şi s-a reînnoit în permanenţă, reflectând evoluţia istorică şi ideatică, astfel încât, astăzi, cele două noţiuni au devenit practic indicative interşanjabile pentru un conţinut semantic unic şi poliform.

În momentul de faţă, stânga şi dreapta generice nu mai pot fi diferenţiate printr-o sumă de idei proprii exclusive, cum ar fi tradiţie versus progres, libertate versus egalitate, naţionalism versus internaţionalism ş.a.m.d., deşi aceste idei continuă să joace, sub diverse forme şi în diverse combinaţii, un anume rol în dezbaterea politică curentă. De regulă însă, o anumită idee poate fi la fel de bine însuşită de stânga, pe cât poate fi însuşită de dreapta, în funcţie de poziţionările tactice de pe scena politică la un moment dat. Cu alte cuvinte, câmpul politic a devenit multidimensional şi suprapus, iar cele două noţiuni nu mai denotă viziuni conflictuale de substanţă, ci subsumează practica adversativă oscilantă a scenei politice şi presiunile tehnocratice ale momentului. Acest lucru se datorează unei crize a schemei dialectice de la baza opoziţiei stânga-dreapta, căci cele două noţiuni reflectă în mod tacit o anumită filosofie a istoriei.

Sensul lor originar nu poate fi înţeles decât în raport cu modernitatea şi cu liberalismul, filosofia politică a modernităţii. Atât conservatorismul, ca doctrină politică a dreptei în forma sa tare, cât şi socialismul, ca doctrină politică a stângii, se definesc prin opoziţie cu modernitatea şi, deci, prin opoziţie cu liberalismul. Ele reprezintă reacţiuni la adresa modernităţii, două proiecte