În Franţa a apărut o impresionantă Istorie a virilităţii în trei volume, coordonată de trei istorici, la care au contribuit în jur de 40 de autori. Această apariţie editorială este considerată un eveniment, întrucât ne propune demolarea unui mit. Istoricii care şi-au reunit forţele, capacitatea de a cerceta, precum şi inteligenţa, pentru a redacta această istorie a virilităţii ajung la următoarea concluzie: virilitatea este o construcţie culturală a bărbatului sau a bărbaţilor, pentru a-şi impune dominaţia asupra femeilor şi asupra familiei sau, în funcţie de epocă, asupra sclavilor, a servitorilor, a vasalilor sau claselor considerate “inferioare”.

Virilitatea a fost “inventată”, ne spun istoricii, în antichitate, şi s-a dezvoltat în mod progresiv sub formă de mit, de legendă, de model, până în Secolul Luminilor, pentru a triumfa în mod absolut în secolul al XIX-lea. Secolul al XX-lea marchează însă un declin al acestui mit şi vom vedea imediat de ce.

Pornind de la câteva detalii de anatomie, de la organul de reproducere masculin şi de la fiziologia penisului în erecţie, bărbaţii şi-au creat de fapt un imperiu, ne spun istoricii francezi. Virilitatea a devenit sinonimă cu mândria, cu forţa, cu autoritatea, cu curajul, cu ideea de dominaţie, cu ideea de eroism. Bărbatul occidental, pentru că despre istoria sa este vorba, a uitat repede că şi femeile pot fi curajoase, puternice şi capabile să conducă. Poveştile, legendele, ideea de respect şi de admiraţie s-au structurat repede în jurul persoanei masculine încarnată de războinic, de cavaler, de conchistador, de imaginea seducătorului sau a aventurierului, precum şi a şefului de familie. Performanţa sexuală şi ideea de autoritate au făcut bloc, bărbaţii şi-au creat de fapt un club aparte pentru a-şi povesti în acelaşi timp aventurile războinice şi cele galante, şi pentru a-şi consolida astfel şi mai b