Publicăm în continuare un raport al Societăţii Academice din România, lansat în vara lui 2010, care pledează pentru introducerea literaturii universale în şcoli.
E surprinzător când vezi ce persoane publice sunt în topul popularităţii printre cei tineri, însă este un bun indicator al nivelului la care se află şcoala noastră. Problema e că mulţi dintre elevi par a nu avea niciun reper valoric. Deşi poate suna bizar, predarea literaturii are un rol în acest mecanism, pentru că este printre materiile care ar trebui să ofere asemenea repere. Miza raportului este de ce merită studiaţi şi scriitori străini la acest curs.
Dar de ce ajung elevii să facă asemenea alegeri? O parte a explicaţiei ţine de incapacitatea învăţământului de a forma o gândire corectă şi coerentă. La testul PISA din 2006, aproape jumătate dintre elevii din România nu au depăşit nivelul 1 (într-o scală care merge până la 6). Asta înseamnă că ei „confundă adesea informaţiile ştiinţifice şi amestecă propriile convingeri cu faptele, atunci când li se solicită argumente în sprijinul luării unei decizii“ sau nu sunt în stare să înţeleagă ideile principale dintr-un text. Cealaltă parte a explicaţiei ţine de neputinţa şcolii de a oferi repere valorice. Că asemenea persoane publice sunt cele mai votate de cei tineri reprezintă doar vârful aisbergului. Pentru mulţi elevi, şi nu numai, a fi competent, a avea onoare sau a-ţi coerentiza faptele cu convingerile sunt vorbe goale. Altfel spus, ceva este în neregulă cu predarea materiilor care ar putea îndeplini această funcţie – literatura, religia, educaţia civică etc.
Ce se întâmplă, de fapt, în şcoală? Ştim cu toţii că predarea literaturii române are câteva roluri de bază: trebuie să ducă la formarea capacităţii de comunicare corectă şi coerentă (în scris şi verbal), să dezvolte simţul estetic, să-l ajute pe elev să înţeleagă diferite
