La intrarea în Catedrala St. Gudule (sau St. Michel et Gudule), un fel de Notre-Dame de Bruxelles, o femeie cu un copil mic în braţe (un „bebeluş" ar spune vorbitorii TV) cerşeşte. Într-un fel de franceză. Nici franceza, nici baticul şi nici toată vestimentaţia lor nu sunt însă specifice locului. Ghicesc în acest grup deloc statuar concetăţeni de-ai mei. (E „jale" spune altul, dintr-un alt grup, axat pe un contrabas, la intrarea în Gara Centrală din acelaşi oraş.)

Când ies din frumoasa catedrală, aud cum o dojeneşte pe femeia de mai sus, cu voce fermă, radiofonică, un alt concetăţean de-al meu. Prind, probabil, numai concluzia, finalul imperios al predicii: „Vino, fată (sic!), acasă, munceşte şi creşte-ţi copilul româneşte." Imperativul din urmă mă lasă, cum ar fi zis domnu' Paler, visător. Sau melancolic. Nu-i vorbă că nici la celelalte nu rămân rece: păi, unde să vină şi unde să muncească necalificata asta în altceva decât în cerşit (la Madeleine, o alta îi replicase mai an unui amic de-al meu, tot aşa, pornit pe morală: „Păi, asta nu-i muncă?") într-o ţară cu sute de mii de şomeri, în general ceva mai calificaţi? Chiar şi pentru alte munci.

Dar cel mai tare mi s-a părut, totuşi, îndemnul de a-l creşte pe ăla micu' (sau aia mică) româneşte. Adică (sic) cum? Păi, dacă mă uit la toţi crescuţii ăştia româneşte care domină scenele noastre naţionale (nu pe la teatre!), socială, politică, ba chiar şi culturală, trebuie să dilematizez (scuzaţi): fie creşterea lor românească a eşuat, fie ea nu a fost chiar ceea ce am dori să înţelegem prin această formulă.

Pe mulţi dintre cei mai retraşi, eşuaţi în anumite accepţiuni, i-au crescut părinţii, probabil, româneşte, deşi eu aş zice mai de-a dreptul, creştineşte. Adică i-au învăţat şi obişnuit să nu fure, să nu dea în cap, să nu (prea) mintă. Să nu-i dispreţuiască pe cei mai slabi decât ei, să nu-i urască pe