Ca şi protipendada americană, cea română îşi trăia mondenitatea „anilor nebuni“ cu acelaşi amestec de frenezie hedonistă şi sentiment al eşecului existenţial.
Depresiv şi nevrotic, obsedat de eşec şi ratare, Francis Scott Fitzgerald nu intră în tiparele „robusteţii“ americane vitaliste ale prozei unor Dos Passos, Dreisier, Steinbeck, Caldwell, Hemingway sau chiar ale mult mai liricului, nefericitului Thomas Wolfe. Cel care a definit sensibilitatea modernistă interbelică printr-o formulă memorabilă – the Jazz Age - a fost un atipic în interiorul generaţiei sale „pierdute“. Atipic, dar preţuit pe bătrânul Continent, ca şi alţi prozatori cu sensibilităţi „europene“ de peste Ocean: Edgar Allan Poe, în primul rând, sau Henry James. Fitzgerald scrie, desigur, din interiorul unei „lumi a succesului“ căreia îi înregistrează însă, cu un lirism crepuscular foarte caracteristic, partea de umbră şi pulsiunile autodistructive. Pe drept cuvânt, cartea sa fanion, The Great Gatsby, a putut fi citită (şi) ca o demitizare a visului american.
Nu s-a discutat, din păcate, aproape deloc despre afinităţile dintre el şi prozatorii noştri interbelici. Singura referinţă mai importantă îi aparţine lui Mircea Cărtărescu (în Postmodernismul românesc) şi are în vedere Patul lui Procust. Într-adevăr: în pofida mult invocatelor raportări la Proust sau Gide, romanul camilpetrescian din 1933 prezintă – ca sensibilitate, nu ca tehnică narativă – mai multe elemente comune cu Marele Gatsby, cuplurile Fred Vasilescu-Doamna T. şi Emilia Răchitaru-Ladima evocând eşecurile şi stilul de viaţă al lumii lui Jay, Daisy, Nick Carraway şi Jordan Baker. Nu e deloc sigur că scriitorul nostru îl citise pe Fitzgerald. Ceea ce ştim e că prietenul său Ion Vinea semna în Adevărul din 27 mai 1927 un comentariu empatic despre traducerea franceză a cărţii lui Francis Scott, apărută în Statele Unite cu do
