Exista o vorba - nu judeca o persoana pana nu te-ai pus in pielea ei si nu ai mers pe urmele sale. E greu, in cazul lui Huidu. Imposibil, daca ne gandim la cei morti. Cat de usor gaseste multimea intelegere pentru cineva care a supravietuit unui accident mortal si cat de putin ii place sa se gandeasca la cei care au parasit lumea asta.

S-a dovedit ca mai usor boceste omul cand il aude pe Serban Huidu plangandu-si destinul profesional - "Sunt terminat! Ce-am facut, sunt distrus!" - decat atunci cand priveste catre cei cu adevarat terminati.

De fapt, preferam sa nu privim deloc spre victimele nenorocitului de accident. Cei care nu l-au imbratisat pe Huidu si nu au pastrat un moment de reculegere pentru sfarsitul sau de cariera au fost demonizati de sufletele nobile care emana compasiune regala. Cat de usor spun ei - nu ridicati piatra, fiti buni, iubiti-va aproapele, degajati compasiune fata de "victima" Huidu. Ca si cum ai putea sa accepti docil pe viitorul Huidu care sa te striveasca, pe sensul tau de mers, cu tancul sau blindat.

Celor care sunt excedati de empatie si compasiune fata de Serban Huidu le-as sugera sa se imagineze in pielea lui inainte de accident. Ar fi facut la fel? Apoi, dupa acest test, sa faca un exercitiu si in celalalt sens - ce ar fi simtit vazand cum se indreapta pe contrasens o masina spre ei? Au ei puterea sa indure acele doua - trei secunde? Sau lor le place sa se imagineze doar in postura de victima a societatii, sa isi planga de mila ca sunt calcati in picioare de brutele fara suflet? Cate astfel de fantasme copilaresti mai ascund ei?

De dragul celor care (cu atata placere) deplang "linsajul" mediatic al lui Serban Huidu, putem sa lasam piatra jos din mana, daca am avut-o vreo clipa ridicata.

Inteleg compasiunea sincera a unora care, in fata nenorocirii care s-a abatut peste Serba