De mulţi ani, Europa stă pe un butoi cu pulbere. Productivitatea în scădere, lipsa de competitivitate la nivel mondial, eşecul Uniunii de a deveni un pol de avans tehnologic al lumii, toate acestea vorbesc despre incapacitatea bătrânului continent de a-şi păstra locul de lider mondial.

Politicienii europeni au încercat o soluţie de compromis, pe principiul "mai mare e mai bun": crearea UE, pe modelul SUA, o piaţă care să reprezinte prin dimensiuni o forţă la nivel mondial. Şi pentru că o piaţă unită trebuia să aibă o monedă, aceasta s-a numit euro.

Cu toate acestea, divergenţele din cadrul UE şi al zonei euro au rămas importante. Politicile economice de orientare social-democrată, cu un rol "paternalist" al statului şi beneficii extreme oferite cetăţenilor pot fi sus-ţinute doar în ţările mici şi în care politicile fiscale sunt acceptate şi res-pectate cu stricteţe de populaţie (în general, ţările de origine germană precum Germania, Olanda, Luxemburg, ţările nordice, într-o oarecare măsură Austria).

Celelalte ţări din Europa au îmbrăţişat acest model care oferă de multe ori un standard de viaţă de invidiat populaţiei, dar fără a cere şi stricteţe germană în plata taxelor. Singura ţara latină care pare în momentul acesta că a reuşit să se adapteze modelului este Franţa, care are de partea ei un sector privat solid (care participă din plin la veniturile fiscale)... Rămâne de văzut dacă sis-temul public francez nu va începe să genereze probleme în viitorul apropiat; până atunci însă, Franţa rămâne un exemplu alături de ţările menţionate mai sus.

În rest, ţările latine şi cele "vulnerabile" ale UE inclusiv fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est (adică în termeni mai direcţi, ţările sărace care au intrat în UE în speranţa că vor accede rapid la un nivel de trai substanţial mai bun pentru cetăţenii lor) au făcut fiecare ce a putut