Lipsa de viziune care afectează cronic liderii europeni, dar şi austeritatea economică ne aduc aminte de periculoşii ani '30. Parcă este reînviată imaginea unui Hermann Goering, care râde satisfăcut văzându-i pe Chamberlain şi Mussolini cum cad de acord asupra anexării Ţării Sudeţilor, în 1938.
Şi totuşi nu este vorba de ascensiunea Germaniei naziste. Ci de aceleaşi reuniuni interminabile, de acorduri de faţadă, de alergătura încolo-încoace, fără a ajunge nicăieri, de refuzul de a recunoaşte catastrofa ce se profilează la orizont şi de speranţa că altcineva va lua o decizie. De fapt, cel mai grav element al crizei prezente este faptul că lăsăm istoria să se repete şi nu suntem capabili să învăţăm nimic.
În 2008, lumea trăia cu impresia că globalizarea creditării este un element atât de nou, încât colapsul financiar nu putea fi prevenit. Greşit!
În perioada victoriană, Marea Britanie împrumuta mai mult în străinătate decât o face astăzi. Şi a pierdut aproape toţi banii. Creditarea companiilor miniere americane a fost o catastrofă. Franţa împrumuta şi ea Rusia şi a pierdut întreaga sumă. Keynes analiza şi el economia pre-Munchen şi nota: "Investiţiile internaţionale sunt periculoase, pentru că nu sunt operate pe criterii raţionale, ci din considerente politice şi de lăcomie. A împrumuta bani peste hotare fără instrumente legale de ajustare în caz de necesitate este o nebunie".
Aşadar: va declara cineva falimentul Greciei? Nu. Se va retrage cineva din zona Euro pentru a regăsi fundamentele economice solide ale propriei ţări? Nu. Va renunţa cineva la scopul isteric al unei Uniuni Europene din ce în ce mai "integrate"? Nu. La fel, nimeni nu a făcut nimic în anii '30 când Germania se reînarma şi toată lumea visa la o pace iluzorie. Intelectualii liberali nu au reuşit atunci să recunoască realitatea politică şi economică a Europei şi acelaşi lu
