A scrie despre rolul Regelui Mihai în exil nu este deloc simplu şi presupune mai mult decât un sigur demers editorial. Dacă ar fi totuşi să sintetizăm în câteva repere ce a însemnat acţiunea fostului suveran în timpul exilului, ar trebui să vorbim despre trei direcţii: reprezentare, legitimare şi mediere.

Regele Mihai a fost, pe de o parte, reprezentantul unui sistem politic pluralist şi al unei ordini constituţionale legitime, înlăturate abuziv, iar pe de altă parte al românilor, atât cei rămaşi în ţară sub regimul totalitar, câtşi al celor care au decis să ia calea exilului. În al doilea rând, fostul suveran a conferit legitimitate acelor acţiuni sau organizaţii de care a decis să-şi lege numele, având o autoritate care a fost deopotrivă de tip tradiţional, charismatic şi legal-raţional, în terminologia lui Max Weber.Fostul suveran a constituit o sursă de legitimitate în exil, atât datorită statutului său, cât şi echidistanţei, obiectivităţii şi neutralităţii pe care a încercat să o păstreze faţă de diferitele grupări care au activat în afara graniţelor. Aici intervine practic cel de-al treilea rol: acela de mediere.

Ca şi conduită politică generală, regele a preferat implicarea indirectă sau reactivă, acţiunea individuală sau patronajul, mai degrabă decât participarea directă şi apartenenţa la organizaţii. Misiunea asumată de acesta s-a situat dincolo de disputele partizane şi de tensiunile care au caracterizat de multe ori exilul românesc.

Citeşte aici despre relaţia dintre Regele Mihai şi Comitetul Naţional Român în exil