Împreună cu oamenii săi de încredere, cu liderii politici ai opoziţiei şi generali din Armata Română, Mihai I i-a luat lui Ion Antonescu puterea.
Spre sfârşitul anului 1942, mulţi înţeleseseră că războiul luase o altă turnură. Succesele militare ale Axei, rapide şi năucitoare la început, păreau tot mai îndepărtate. Se stinsese şi entuziasmul politicienilor români care-l susţinuseră pe Ion Antonescu. Pe cel devenit între timp mareşal, „cruciada împotriva bolşevismului" l-a purtat departe de graniţele istorice ale României, în stepa Rusiei.
Veştile tot mai numeroase despre tinerii soldaţi morţi sau dispăruţi au îndurerat ţara Pe măsură ce Armata Roşie a ripostat tot mai viguros, iar coaliţia Aliaţilor repurta noi victorii, s-a intensificat opoziţia faţă de regimul Antonescu. Generali nemulţumiţi şi politicieni trimişi la periferia vieţii politice au căutat o soluţie salvatoare.
În eliminarea lui Antonescu din 23 august 1944, tânărul Rege Mihai I s-a situat în fruntea opozanţilor. Lovitura de palat din acea zi, soldată cu scoaterea Armatei Române din războiul contra Uniunii Sovietice, nu are nici cea mai mică legătură cu „revoluţia comunistă" sărbătorită în România vreme de patru decenii. Iată faptele.
Începutul evenimentelor poate fi plasat în iunie 1944. Atunci, reprezentanţii partidelor democrate s-au reunit în Blocul Naţional Democrat (BND). Alături de naţional-ţărănişti, liberali şi social-democraţi, la sfatul reprezentanţilor Aliaţilor au fost incluşi şi comuniştii. Împreună cu oamenii de încredere ai Regelui, liderii acestor organizaţii complotau, de aproape un an, împotriva lui Ion Antonescu. Planul lor a reuşit în 23 august 1944. O zi aleasă la întâmplare.
Planul A: presiuni politice
În 6 iunie 1944, aliaţii occidentali au debarcat în Normandia. Simultan, Armata Roşie, în contraofensivă, înainta către Ves