Cum Julian Barnes a luat ieri Man Booker, am google-it puţin şi m-am ruşinat de cît am putut să scriu despre omul ăsta. Am citit cam tot ce s-a tradus pe la noi (şi s-a tradus destul), îi urmăresc cam fiecare mişcare şi prin ziarele din UK, pot fi acuzat uşor de hărţuire. E unul dintre acei 10-15 contemporani pentru care fac obsesii periodice. Aşa că redau aici două fragmente de recenzie, nu înainte de a vă da un top trei lecturi obligatorii:
3. Scrisori de la Londra
2. Arthur & George
1. Papagalul lui Flaubert
Nu e întîmplător că două din trei nu sînt ficţiune în sens clasic (iar a treia e o biografie) – Barnes poate enerva cînd se apucă să construiască naraţiuni clasice; el e sclipitor ca scriitor-reporter, scriitor-biograf, scriitor-jurnalist, scriitor-critic. Mie îmi place că mai erodează puţin axioma: scriitor egal obligatoriu romancier.
Un fragment despre Tour de france:
Toata lumea stie mult prea pisata vorba a lui Flaubert, „Madame Bovary sunt eu“. E o prostie, e exact genul de panseu care nu schimba nimic din intelegerea romanului. Dar daca chiar stii sa sapi, poti descoperi in corespondenta lui Flaubert cu Turgheniev cateva randuri cu adevarat rascolitoare, pe care le parafrazez: stii, daca vrei sa intelegi ce e in sufletul meu, ridica te rog capacul de la hazna si priveste atent acolo.Barnes incepe pe ocolite. Le face un omagiu marilor rapsozi francezi, favoritul sau absolut fiind Georges Brassens. Scrie despre rivalitatea teribila dintre „prietenii“ Godard si Truffaut din care retii tocmai duritatea creativa a atacurilor. Cand citesti ura sincera pe care si-au afisat-o unuia celuilalt, extragi, de fapt, o concluzie stranie: patima creatoare nu poate veni fara o ura sincera fata de altii, care pretind ca detin reteta artei absolute. Barnes ia o pauza de o forta jurnalistica incredibila scriind despre semnificatia T
