…Parcă nu e chiar elegant să spui că înalţi oaspeţi ai ţării noastre „au rămas cu gura căscată“ la Peleş. Există şi alte moduri de a descrie uimirea. Dar nu toate la fel de „plăcute“, ar spune reporterul. Informaţia trebuie transmisă amuzant. Se poartă „infotismentul“ – informaţie plus divertisment. Şi totuşi… Respectul, politeţea se învaţă acasă, la şcoală şi se dezvaţă la radio? Pentru că, vrem–nu vrem, radioul, ca orice mijloc de comunicare, educă. Bine sau rău. Prin anii ’60–’70 ai secolului trecut ne încânta o fructuoasă experienţă australiană. Era vorba despre „Profesorul Radio“. Nou nu era faptul că venea cineva să prezinte la microfon o „lecţie“ sau un curs (noi aveam încă pe vremea iluştrilor Nicolae Iorga şi Vasile Voiculescu o „Universitate Radio“ şi o „Tribună a sănătăţii“, plus „Ora şcolii“ sau „Ora copiilor“…), ci modul în care se realiza acel proiect. Pe suprafeţe întinse, populaţia era rară, copiii se aflau la mari distanţe unii de alţii, mersul la şcoală n-avea rost. Dar educaţia avea unul. Aşa că… un post de radio aeropurtat survola zilnic Australia transmiţând, conform unui orar strict, „lecţiile“ pentru învăţăcei. Aceştia, la rândul lor, se pregăteau serios pentru întâlnirea cu „Profesorul Radio“. Îşi pregăteau ghiozdanul, îşi îmbrăcau uniforma şi lucrau cu folos, într-o „bancă şcolară“ propriu-zisă. Tot prin acei ani, la o întâlnire româno-americană care a avut loc la Bucureşti, pe tema pedagogiei radio-tv, colegii americani ne atrăgeau atenţia asupra potenţialului educativ al spoturilor publicitare. Orice mesaj educă. Dar trebuie să ne străduim s-o facă bine. Extrem de exigenţi şi dornici să preia tot ce era valoros din experienţa mondială, japonezii de la vestita radioteleviziune Nippon Hoso Kyokai au instituit Concursul internaţional de programe educative „Premiul Japonia“. Rezultat pentru noi: un număr onorabil de premii pentru