Necesitatea unei reforme radicale a sistemului de sănătate decurge în primul rând din deteriorarea gravă şi progresivă, după 1989, a stării de sănătate a populaţiei. Acest fapt, ilustrat de toţi indicatorii statistici de sănătate – potrivit cărora ne plasăm în coada listei naţiunilor europene – nu mai necesită comentarii. Cu toate că banii alocaţi medicinii au crescut de câteva ori după 1989, starea sănătăţii s-a deteriorat considerabil, ceea ce arată că sumele alocate de la buget au fost rău folosite şi deturnate. Apoi, necesitatea reformei decurge din situaţia de criză pe care o traversăm, nu numai noi, desigur, dar care nu ne permite să ne iluzionăm cu ideea unor suplimentări substanţiale de fonduri de la buget. Trebuie găsite căile utilizării eficiente a banilor, deoarece în puţine alte sectoare întâlnim o risipă de fonduri ca în sănătate. De altfel, FMI a atras în mod repetat atenţia asupra necesităţii unei reforme în sănătate, unde trebuie închise nişte găuri negre prin care se pierd banii. La rândul lor, Statele Unite ale Americii au adoptat planul promovat de preşedintele Obama, prin care bugetul alocat sănătăţii este amputat cu 320 de miliarde de dolari, în mod eşalonat, desigur, reducerea vizând toate sectoarele, mai cu seamă marile clinici universitare. Revenind în planul european, aprofundarea integrării europene implică în etapa actuală şi armonizarea sistemelor de sănătate, domeniu în care autonomia statelor a fost, până în prezent, completă, fiecare stat având propria sa viziune, legislaţie şi organizare. Lucru care nu mai poate continua. Esenţa trecerii de la comunism la capitalism este privatizarea. Managementul privat este superior celui de stat, acesta din urmă fiind erodat de corupţie şi dezinteres. Cea mai importantă scurgere nejustificată de fonduri se face către spitalele mari de stat, gestionate cu totul păgubos. Câteva exemple