Aparent, fiecare reprezintă un caz separat…
Accidentul lui Ștefan Huidu. Am citit comentarii pro și (mai ales) contra mediatizării excesive a acestui caz. S-a invocat argumentul ”vieții private”, în anumite cazuri un așa-zis linșaj al lui Huidu, apărarea imaginii victimelor, ”justițiarismul mediatic”. Până la un punct, cei care au afirmat aceste lucruri au dreptate. Doar că limita între exagerare și relatarea necesară este destul de greu de tras ținând cont de tragedie. Simpla relatare a faptelor e, deja, dureroasă și conține o doză de senzaționalism.
În privința mediatizării accidentelor rutiere m-am pronunțat cu ceva ani în urmă. Și sunt pentru. La concluzia asta am ajuns și după ce am discutat cu psihologi care mi-au confirmat că mediatizarea efectelor grave și foarte grave (inclusiv a unor imagini șocante de la accidente) are rol preventiv. De altfel, în unele țări, Poliția folosește asemenea imagini expunându-le public în același scop preventiv.
La argumentele psihologilor se mai adaugă unul subiectiv, personal. Tatăl meu a murit pe când aveam trei ani în urma unui accident de mașină. Îl știu mai mult din câteva fotografii și din povești. Pe marmura albă a crucii a mai rămas un epitaf: ”Aveai în față viața/ Și foarte multe de împlinit/ Dar nemiloasă, cruda soartă/ Pe toate le-a zădărnicit”. Avea 29 de ani. Acum sunt cu aproape zece ani mai bătrân decât tatăl meu. Dacă în urma mediatizării intense a accidentelor rutiere vor exista copii care își vor cunoaște și altfel părinții decât din fotografii, atunci presa nu a greșit.
***
Despre presă scrie și Cătălin Tolontan în ”Patru scrimere și o jurnalistă”. ”Nu sînt deloc cool. Cool e să înjuri ziariștii pe bloguri și să vestești moartea meseriei. Vorba unui personaj din serialul TV Boston Legal, ”pe vremea mea citeam jurnaliști care puneau faptele cap la cap, acum văd că se consumă opini
