Se spune că fotbalul e o stare de spirit. Foarte adevărat. Observaţi ce se întîmplă la Dinamo!
Cu aproape o treime de campionat scursă, Dinamo e prima, dar, dincolo de puncte şi victorii, e marea surpriză de pînă acum. Ce ar fi putut indica, astă-vară, la vremea avancronicilor, că Dinamo va fi, după 10 etape, în poziţia asta? Mai nimic. Dimpotrivă, aşteptările duceau spre un pesimism vecin cu anxietatea. Fără transferuri, cu un antrenor în care nimeni nu părea a avea încredere, numit mai degrabă ca soluţie de avarie, cu jucători debusolaţi dupa eşecul din finala Cupei, neplătiţi şi fără perspective ca problemele financiare să le fie soluţionate, cu cel mai bun om, Torje, pe picior de plecare, cu directorul executiv şi principalul finanţator prins între DNA nunta mileniului, cu preşedintele acuzat că nu bagă bani la echipă şi cu suporteri întotdeauna puşi pe harţă, cam aşa arăta prin iunie liderul de azi al Ligii 1.
E genul acela de situaţie atipică. S-au mai întîmplat şi în alte campionate. Exemplu clasic e Barcelona lui Guardiola, în primul său an de mandat. Sau Milanul lui Allegri, sezonul trecut, pe care puţini îl lua în calcul. Sau Lille, în Franţa, cu aceeaşi situaţie. Cînd nu eşti luat în seamă eşti şi liniştit. Îţi poţi vedea de treburile tale, fără presiunea venită din toate părţile.
La Dinamo e linişte. Asta poate şi pentru că Miami e pe alt fus orar, iar părerile de tip “naşul şi finul” ajung mai greu. Doar după remiza cu Rapid au ajuns. Atît de cunoscute şi apreciate de televiziunile noastre. Finul vorbea de “căcăcioşi” şi promitea măsuri, deşi adversar fusese una dintre cele mai bune echipe din România, nu o şleahtă de amatori. De altfel legătura neuronilor e limpede, căci naşul a avut aceeaşi gîndire, după Vaslui-Steaua, de parcă Vaslui era o grupare de amărîţi şi Steaua un soi de Real Madrid. Cînd n-ai habar de fotbal, n-ai cum să p
