Dimineaţa de 15 noiembrie 2006. Zbor spre Tripoli – prima vizită a unui şef de stat român în Libia, după 1989. Preşedintele Băsescu, relaxat, ca întotdeauna.
Dar cu Gaddafi nu se ştie niciodată, mărturisesc oamenii din stafful prezidenţial. Există, în principiu, un program al vizitei, dar „Marele lider" - cum îi spun cei din staff, cu un amestec ciudat de ironie şi admiraţie - îl poate primi pe şeful statului român la unul dintre palatele sale, într-un cort din deşert sau poate foarte bine să nu-l primească deloc. Poate accepta prezenţa presei sau nu. Aşteptăm într-un hotel, pe faleza Mediteranei, un semn din partea „Marelui lider". După vreo două ore, veste minunată! Ne va primi, la o reşedinţă situată la marginea capitalei.
În microbuzul presei urcă şi un agent de securitate local, un tânăr în costum, cu ochii mobili. Sigur ştie româneşte, aşa că avem grijă ce comentăm. Coloana se deplasează în viteză pe străzi cu prăvălii şi mici ateliere. Populaţia e ţinută la respect de agenţi de securitate postaţi din metru în metru, de-a lungul trotuarelor.
Reşedinţa lui Gaddafi este înconjurată de un zid din beton, înalt de peste trei metri, cu poartă blindată. Fiecare maşină din coloană e controlată. În jur, un număr impresionant de soldaţi înarmaţi, dar cei mai mulţi nu par a se sinchisi de noi. Stau pe iarbă, cu armele lângă ei. Disciplina nu pare la ea acasă.
Intrăm într-o grădină, pe care un soldat o udă cu furtunul. În spate, reşedinţa - o vilă ce seamănă izbitor cu cele ale lui Ceauşescu. Doar că de ea este lipit un imens cort - acolo ne aşteaptă „Marele lider". Schimbă ceva amabilităţi cu preşedintele Băsescu. După care, câteva femei în combinezoane soldăţeşti, din vestita gardă libiană, ne îndeamnă politicos, dar ferm, spre ieşire.
Cei doi şefi de stat ies de la convorbiri. „Marele lider", cu faţa imobilă, priveşte spre un punct nedefini
