Încă o zi de joi, a treia la număr, în care ne punem aceleaşi speranţe ca şi până acum: jocuri bune făcute de echipele româneşti, goluri marcate, puncte luate şi speranţe pentru o primăvară europeană.
Acelaşi scenariu, completat de cele mai multe ori de iubitorii ai fotbalului, suporteri ai echipelor favorite sau jurnalişti care vor, într-un final, să aibă un motiv, pe cât de bun, pe atât de fericit, de a scrie.
Ca de fiecare dată, înainte de meciuri ne chinuim să ne îmbătăm cu apă rece şi ne ferim urechile să audă, deja devenitul iritant, "Nici nu ne facem probleme cu ăştia. Cine sunt ei? îi batem rău!" .
Speranţele se încrucişază cu dorinţa. E normal să sperăm la toate punctele puse în joc. Iar la fel de normală este şi dorinţa de a fi cei mai buni în cele 90 de minute ale partidei.
Din păcate, însă, realitatea ne spulberă din lumea perfectă dinaintea orei de 20:00 sau 22:00. Sau cel puţin asta s-a întâmplat până acum.
Într-o ţară închiriată pe termen lung de necruţătoarea criză, unii români îşi găsesc alinarea în sportul rege. Îl iubesc, la fel de mult cum îşi iubesc echipele favorite. Îl trăiesc, poate mai intens decât o fac jucătorii pe teren. Dar, mai înainte de toate, îl aşteaptă. Cu sufletul la gură. Îl aşteaptă şi în ţara noastră, şi în meciurile din Europa, şi joi seara.
E timpul ca aşteptarea să se termine. E timpul ca românul care iubeşte fotbalul pentru ceea ce înseamnă acest sport, pentru bucuriile pe care i le poate aduce în aceste momente în care dezamăgirile şi tristeţile s-au adăpostit la loc de cinste în România, ci nu pentru prime sau salarii, să aibă de ce tresări, ţipa, povestii.
Apropos, de când nu aţi mai răguşit la un meci? Eu de la meciul Stelei cu Kiev!
Încă o zi de joi, a treia la număr, în care ne punem aceleaşi speranţe ca şi până acum: jocuri bune făcute de echipele româneşti, golur
