Dacă n-aş fi dator în fiecare săptămînă să traversez prezentul şi, de cîte ori pot, trecutul Bucureştilor, n-aş fi simţit nevoia de a-mi spori cunoştinţele despre arhitectura românească din perioada comunistă, cu care, vrînd-nevrînd, am fost contemporan. Dar cartea pe care am deschis-o ieri mi-aduce o mare satisfacţie intelectuală. Fără să fie totuşi o monografie definitivă, fiindcă subiectul nu e încă destul de departe, lucrarea-i dă ocol acestuia şi proiectează asupra reperelor şi fluctuaţiilor lui fîşii de lumină, cu ajutorul experienţei proprii a autoarei, care, profesoară de mulţi ani la Universitatea de Arhitectură, îşi datează unele amintiri „pe vremea cînd eram studentă“. Cartea pe care ne-a dăruit-o doamna Ana Maria Zahariade se cheamă Arhitectura în proiectul comunist: România 1944-1989 (publicată la Simetria, într-o foarte îngrijită ediţie bilingvă, unde traducerea în limba engleză e cea mai bună pe care am văzut-o de mult). Pentru cititorii din ţară care sînt acum la vîrsta studenţiei şi pentru specialiştii străini care caută să înţeleagă peripeţiile profesiunii de la Război la Revoluţie, se găseşte aici o informaţie bogată şi exactă. Interpretarea păstrează atent un caracter obiectiv, fără de care ar fi fost expusă criticilor resentimentare. Ceea ce îndreptăţeşte semnalarea cărţii aici este faptul că evoluţia reglementărilor şi a planului director pentru oraşul Bucureşti, în cursul perioadei studiate, este reprezentativă pentru gîndirea urbanistică a trei generaţii care au lucrat în România în acele condiţii politice.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinul Volumul strînge laolaltă cinci „schiţe de istorie“, cum le numeşte foarte bine autoarea. Primul studiu urmăreşte în paralel reflectarea activităţii arhitecţilor români în R.P.R. şi R.S.R., în două lucrări care, apărute simultan, în 1981, nu puteau