Liga Campionilor apasă prea greu, mult prea greu, pe umerii şi aşa slăbiţi ai echipelor româneşti. E acel ceva intangibil, e acel ceva care cere nu numai simpla prezenţă, ci şi capacitatea de a-i face faţă.
Iar noi suntem departe de tot ceea ce înseamnă spiritul acestei ligi a celor mai bune echipe din Europa. Suntem departe de fotbalul pur şi-l clonăm de fiecare dată când sumele cu multe zerouri ne orbesc privirea.
Se spune că în viaţă fiecare are şansa sa. Noi nu putem spune decât că România şi-a bătut joc de ea. Şi asta pentru că, în incapacitatea noastră de înţelege teoria ligii, am devenit victime clare pentru colegele de grupe.
Nu este vina Clujului sau a Stelei, nici a Urziceniului sau a Galaţiului. Este vina mentalităţii de român, este vina meselor verzi care au devenit mobilierul de bază al Ligii I, este vina noastră, a tuturor românilor, pentru că ne aflăm la ani lumină distanţă de ceea ce înseamnă fotbalul european.
Ne mulţumim că am fost egalii lui Manchester pentru 60 de minute, că am condus Lyonul sau că am bătut o AS Roma demult pierdută printre echipele din Italia. Punem accentul pe prezent, ne conformăm cu un egal şi ignorăm un viitor care de cele mai multe ori este sumbru, indiferent de culorile pe care le îmbracă.
Liga Campionilor este un vis, devenit realitate, şi atât. Cineva spunea că într-o competiţie contează să participi. Iar în România vorbele se adeveresc. Mai contează locul ocupat în grupă sau rezultatele atunci când, la final, contul e doldora de bani?
Suntem martorii unei generaţii de fotbal care se axează pe zerouri. Privim neputincioşi cum rămânem fără fotbalişti la naţională din această cauză, cum echipe care într-un an au câştigat titlul de campioană, în următorul se desfinţează sau se zvârcolesc la mijlocul clasamentului sau cum, de la anul, vom privi, din nou, Liga la televizor.
Sunt
