- Istoric - nr. 880 / 20 Octombrie, 2011 Este aiurea sa compari monstrul de otel de peste patruzeci de tone (care merge zguduind pamantul, sperie copiii si emana un fum scarbos) cu calul, acest animal frumos si elegant, puternic si viguros, inteligent, cuminte si docil. Nici micutii cu "cepele” in cap, care saluta de dupa oblon ori semnalizeaza cu fanioane nu seamana cu elegantul cavaler din "visul fetelor”, care trece cu calul sau prin "foc si sabie” si pune la pamant dusmanul, se acopera de glorie, este intampinat cu flori si devine putred de bogat, erou in povestile copilariei si pomenit in legende. Armata insa nu este parada "pana la fund”, asa cum o vad unii de la distanta sau cum o vad politrucii de la putere (care au trecut pe langa ea sau au facuto de acasa) cand este vremea socotelilor, a "pensiilor nesimtite” si a "taierilor” de la toti in favoarea aristocratiei proletare. Adevarul vine din istoria multimilenara a omenirii, care este din pacate, marcata mai puternic de batai si urgii decat de munca creatoare de valori perene si pertinente. Mai intai a fost scutul, cu care luptatorii s-au aparat de obiectele taietoare sau penetrante folosite de catre adversar. Au urmat apoi carele de lupta trase de cai "ca focul” care ii duceau rapid pe cei mai puternici si pe cei mai importanti acolo unde era nevoie de ei sau unde se decidea soarta bataliei. Despre cavalerie putem vorbi din momentul in care luptatorii au ajuns la indemanarea sa loveasca in inamic din sa (sau de pe spinarea calului) in miscare, imbinand conducerea calului cu folosirea armelor din dotare. Au avut o eficienta extraordinara in toate formele de lupta, intrucat se miscau rapid, loveau cu putere, se puteau apropia de inamic la distanta optima pentru bataia sagetilor, sulitelor, mai tarziu a pistoalelor, iar prin efectul inaltimii la care se gaseau aveau perspectiva campului de batalie, dar si a