Oficial, belgienii se mîndresc cu faptul că sînt capitala Europei, centrul Europei sau – un motiv de mîndrie mai vechi decît existenţa Uniunii Europene şi a instituţiilor sale – o punte între latura latină şi cea germanică a continentului. Faptul că flamando-olandezii şi franco-valonii au reuşit să trăiască peste un secol împreună, în relativă armonie, a fost dat deseori ca al doilea exemplu european, după Elveţia, de convieţuire întru civilizaţie şi prosperitate. Zăpezile de altădată s-au topit însă. Tribulaţiile belgiene dau măsura dificultăţii unei construcţii europene funcţionale: Cum putem trăi împreună, păstrîndu-ne identitatea şi cultura proprie, rămîne întrebarea la care atît capitala, cît şi periferia – întregul continent – trebuie să găsească un răspuns în viitor.

Versiunea flamandă

Mechelen (sau Malines, depinde de perspectiva lingvistică), într-o zi însorită de septembrie. Un oraş splendid, cu arhitectură gotică şi barocă, în partea flamando-olandeză a ţării. Nici că se poate imagina un loc mai liniştit, curat, idilic: terasele sînt înţesate de turişti şi localnici deopotrivă, la chioşcurile cu gofre de toate tipurile s-au format cozi (să mergi în Belgia şi să nu mănînci măcar o gofră este, se pare, din punctul de vedere al turiştilor, ca şi cînd te-ai duce la Paris şi n-ai vedea Turnul Eiffel), vaporaşele au început să se plimbe pe canalele din centrul oraşului (un peisaj citadin asemănător cu acela din Amsterdam, un fel de marcă a olandezilor oriunde au pus piciorul, de la Jakarta la Göteborg). În centrul oraşului, între clădirea primăriei veche de şase secole şi Catedrala Sint-Rombout, tronează, la vedere, filiala din Mechelen a Vlaams Belang: semn că partidul secesionist pro-flamand, anti-european şi anti-imigraţie are destui aderenţi prin zonă. În ciuda peisajului senin, de tablou flamand, întîlneşti peste tot semne că te afli într-o