„Domnu Radu, văd că ziceţi acolo la televizor în fiecare zi ceva despre nemernicii ăştia care ne-au adus în sărăcie şi disperare, dar văd că nu se întâmplă nimic. Spuneţi bine, uneori trebuie să daţi mai tare în ei că nu ştiţi ce viaţă grea avem. Dar scăpaţi-ne de ei, că vorbim în fiecare zi şi nimic.” Acest mesaj tip îl primesc în fiecare zi aproape, în diferite forme de comunicare. Îmi spun oameni pe stradă sau la piaţă, printr-un spital atunci când ajung în această vale a plângerii financiare numită sistemul de sănătate, în email-uri ori pe facebook sau blog. Din sutele de mesaje ce vin săptâmânal, peste 70 la sută au conţinutul redat mai sus. Evident, diferă modul de exprimare, limbajul, gradul de cultură. Dar esenţa asta este.
Îmi dau seama că majoritatea oamenilor cară în spinare o disperare fără precedent. Au probleme de sănătate, ei şi copiii lor, cu locurile de muncă, sunt apăsaţi de presiunea infernală a împărţirii câtorva sute de lei noi pe o lună întreagă pe întreţinere, medicamente, utilităţi de existenţă minimală. E sport extrem ce fac mulţi dintre ei. Unii rezistă fizic, alţii cedează. Dar cei mai mulţi dintre ei sunt profund afectaţi psihic. Sunt demoralizaţi şi deprimaţi în forme atât de grave, încât situaţia este realmente dramatică. Există cu siguranţă şi câteva procente de fericiţi ai sorţii, care-şi pot permite un trai decent. Numărul acestora scade însă dramatic în (de)favoarea îngroşării păturii sărace şi abrutizate de lipsuri. Constat cu dramatism că pe fondul acestei stări, încă un val de criză şi mai puternică ar putea înmulţi gesturile disperate şi groapa în care ne afundăm.
Oamenii cei mai apăsaţi nu sunt supăraţi atât pe criza economică şi efectele acesteia. Ceea ce-i disperă este nepriceperea gravă, cinismul şi lipsa oricărui bun simţ naţional din partea actualei puteri. Figurile principale din instituţiile stat
