Cînd eram copil, îşi făcuse loc în imaginaţia mea o idee curioasă. Îmi doream să le cînt indienilor apaşi sonate de Beethoven, gîndindu-mă că o astfel de experienţă ar fi însemnat un fantastic progres spiritual pentru ei. Pînă să ajung la pieile roşii, am călătorit, însă, căutînd propria evoluţie, influenţată mai întîi de lecturile din Mircea Eliade şi de prieteniile mistice dezvoltate în şi după liceu, iar ulterior de meseria pe care o practic; uitîndu-mă înapoi, simt că toate plecările mele păstrează ceva din evadarea suprarealistă care-mi surîsese în copilărie. În urmă cu patru ani, „cel mai departe“ a-nsemnat o tură de vreo două luni şi jumătate în India şi Nepal. Îmi amintesc frica puternică de microbi, de boală, senzaţie pe care nu mi-o explicam, eu ştiindu-mă sănătoasă şi curajoasă, altminteri. Frică am simţit şi la 4500 de metri cînd vedeam că nu mă mai ajută corpul, deşi eu rezistasem cel mai bine la traseu pînă atunci. Frică şi în Varanasi, la gîndul că Gangele, odată atins, o să mi se infiltreze adînc şi iremediabil pînă în măduvă şi o să mă murdărească pe vecie. Dincolo de toate acestea, peste sufletul meu se instalau liniştea şi pacea. Eram departe de mine cea veche şi mă reinventam; nu avea cum să mi se întîmple nimic rău, iar oamenii întîlniţi erau, fiecare în parte, căi către o societate în care mă simţeam, surprinzător, în largul meu. Fiecare personalitate conta, deciziile mele erau respectate, gusturile mele erau în acord cu lumea. Într-una din zile mi-am tăiat părul, dorindu-mi să nu mai umblu cu jumătăţi de măsură. În alta am renunţat la carne. Deşi am avut parte de multe dintre conforturile specifice marii reţele de backpackeri şi, uneori, simţeam că sînt înconjurată de artificial, ştiam că nu se oprea niciodată căutarea spirituală. În ultima zi, înainte să ne suim în avion, am mîncat cu o poftă nesfîrşită, exact în restaurantul de stradă de