După criza din '29-'30 („Marea Depresie"), oamenii de afaceri au înţeles că a produce nu e suficient, cheia succesului aflându-se în piaţă; atunci a apărut şi disciplina marketingului. În 1973, criza petrolului i-a obligat pe oamenii de afaceri să ia în calcul caracterul social al pieţelor, să recunoască drept consumator nu doar un individ, ci unul social - astfel a apărut, printre altele, responsabilitatea socialǎ corporatistă (CSR). Actuala criză, zisă „a datoriilor suverane", va aduce, fără îndoială, o modificare de paradigmă similară. Deocamdată, e dificil de întrevăzut în ce va consta această schimbare, deşi o serie de dezvoltări în domeniul „celui de-al treilea sector" ne pot furniza
unele indicii.
În plan social, ceea ce pare evident este falimentul ideii de progres. De cel puţin două generaţii (de la sfârşitul ultimului război mondial), lumea occidentală se obişnuise cu ideea că viitorul este sinonim bunăstării: puterea de cumpărare a salariilor creşte, timpul de muncă scade, speranţa de viaţă se extinde, tot mai multe bunuri devin accesibile publicului larg. Pe scurt, bunăstarea părea un drept câştigat. Acum, a devenit evident că peste douăzeci de ani nu o vom duce mai bine, că fiii noştri nu vor avea condiţii de trai mai bune decât ale noastre.
Este motivul de indignare al tinerilor din America de Nord şi Europa Occidentală, principalii perdanţi. Fenomenul ia forme din ce în ce mai ample, deşi nu şi structurate - începând cu Los Indignados şi terminând, deocamdată, cu „Ocupaţi Wall Street". Tuturor acestor mişcări le este comună ideologia de stânga (deşi oprobriul este îndreptat deopotrivă către toate partidele), nu neapărat marxistă, dar oricum anticapitalistă. Revendicarea principală este „o democraţie reală", asta însemnând valorizarea organizaţiilor „la firul ierbii".
În România şi în celelalte ţări foste comuniste lucrurile