Degeaba îmi merge pana la scris, dacă nu ştiu să fac o pană la maşină! Ieri mergeam pe minunata şi fascinanta autostradă Strâmbeni – Corbeanca, nu cu mai mult de 40 de km la oră, deşi nu erau restricţii de viteză.

Poate doar pentru că drumul naţional era ca-n palmă. Adică… brăzdat, cu bătături, plin de zbârcituri şi denivelări, o mândrie pentru întreaga Românie, odată ce ne face (şi prin asta), unici în Europa.

Traseul, m-am gândit eu, s-ar fi tânguit, dacă ar fi vorbit, la modul: „Sunt prost de dau în gropi!” La un moment (nefericit) dat, am accelerat. O groapă, cam de înălţimea lui Boc, mi-a dislocat umărul din stânga şi proteza din gură. În dreapta, soţiei i s-a declanşat dispozitivul oral de foc automat şi scos flăcări. Din spate, soacră-mea m-a jignit: „Poetule! Scriitoraş de doi bani!” Cum să le fac să tacă? E ca şi cum ai încerca să baţi un cui în perete, cu un burete…

M-am opărit şi m-am oprit, proptit de un pom. Evident, copt. Pomul copt şi omul…bum!

A venit, după nici trei ore, un echipaj de la Poliţia rutieră care, paradoxal, m-a recunoscut. „Aaa, dumneata eşti! Marele scriitor de satiră şi umor A. G. ! Ce onoare! Vrei să te scoatem din şanţ, nu?…Ia mai spune pe aia cu poliţistul, care era aşa de prost, că şi-au dat şi colegii lui seama!” Apoi m-au îndemnat să mai scriu, până revin ei, că au o urgenţă, cu două maşini străine, pline de blonde, care s-au dat pe spate…

Stau şi acum, cu maşina scrum, la margine de drum, pomul copt şi omul bun. Şi invers. Şi jur să nu mai scriu nici măcar un vers!

Degeaba îmi merge pana la scris, dacă nu ştiu să fac o pană la maşină! Ieri mergeam pe minunata şi fascinanta autostradă Strâmbeni – Corbeanca, nu cu mai mult de 40 de km la oră, deşi nu erau restricţii de viteză.

Poate doar pentru că drumul naţional era ca-n palmă. Adică… brăzdat, cu bătături, plin de zbârcituri şi denivelări,